Pentru criticii literari francezi, Irina Teodorescu este o autoare îndrăzneață, care mânuiește cu abilitate spectaculoasă registrele limbii franceze, umorul, sarcasmul, duioșia. Eu am descoperit-o cu încântare, iar povestea despre tâlharul mustăcios m-a cucerit pentru că este simplă, directă, atât de bine scrisă!
Haideți s-o descoperim împreună pe Irina Teodorescu:
Panait Istrati, I.L. Caragiale, o boare de Călinescu și Teodoreanu… cam așa sună pentru cititor formula romanului Blestemul tâlharului mustăcios. Care a fost de fapt punctul de plecare al acestei povești?
O, dragul de Teodoreanu și La Medelenii lui… Pare o formulă foarte bună, cea pe care o descrieți mai sus. :-).
Punctul de plecare: două povești, un desen cu o mireasă și un mire, senzația că e o aiureală să crezi în iubirea pe viață, sentimentul că noi, românii, nu suntem așa niște victime ale Istoriei precum se crede în jur.
…. și care e povestea scrierii acestei cărți, Blestemul tâlharului mustăcios?
Povestea scrierii: am luat un caiet, un pix și hai să vedem ce face Marinescu după ce l-a lăsat pe mustăcios să moară de sete.
E o narațiune profund românească, face referire la credințe populare, invocă mentalitatea și modul de gândire al românilor. A avut succes în Franța?
A avut. Ziariștii, criticii, toți s-au bucurat că-n fine apare ceva mai diferit în peisajul literar francez.
Cititorii… unii da, unii ba. Printre cititorii francezi, unii s-au pierdut din cauza prenumelor românești pe care nu reușeau să le rețină. Povestea merge foarte repede și personajul principal este familia, în întregimea ei; însă omul e obișnuit să aibă un personaj principal mai clasic. Cei care nu au vrut (sau nu au putut) să abandoneze felul clasic de a citi, nu au înțeles ce-i cu acest roman. Cei care erau deschiși sau pregătiți să abordeze lectura altfel, au fost încântați.
În Blestemul tâlharului mustăcios e multă moarte, compensată cu viață și un umor ce vine din încercările personajelor de a ocoli un destin deja trasat. Credeți în destin, predestinare, providență?
Nu știu să vă spun de cred sau nu. Am scris o carte-ntreagă pe tema aceasta și, după cum se poate observa, nu am reușit să aflu exact dacă destinul e deja trasat sau dacă fiecare-și trasează singur câte-o bucățică. Nu știu nici măcar dacă există destin, chiar și în sensul cel mai metaforic al cuvântului. Dar știu sigur că există educație și bagaj cultural de care nu poate scapă nimeni cu ușurință.
Aveți o scriitură fluidă, vie, împănată cu momente amuzante, dar și cu meditații serioase despre oameni, viață, destin. Vă transpuneți personalitatea în scris sau căutați personaje și scene care sunt departe de dvs.?
Vă mulțumesc pentru complimentele în privința scriiturii. Cât despre personalitatea mea… Mai bine să-ntrebați pe altcineva 🙂 sau să veniți la o întâlnire cu publicul…
Cum scrieți? Este un proces laborios, care necesită multă documentare, căutarea personajelor, ori este doar o așternere pe hârtie a unei povești pe care o dospiți multă vreme în minte?
Depinde. În mare parte este dospitul lung și așternutul rapid. Însă mi-e foarte teamă să nu scriu prostii. Nu sunt specialistă în istorie și nici romanul acesta nu este vreun manual, dar am ținut întotdeauna să verific cele câteva informații pe care le-am strecurat în carte. Există în Blestemul tâlharului mustăcios două întâmplări incoerente. Una a fost reperată de Mădălina Vatcu, autoarea acestei traduceri superbe. Cealaltă… vă las să o găsiți.
Ați părăsit România în anii de formare, între adolescență și maturitate. Care sunt cele mai puternice amintiri din copilăria dvs.?
O, multe, multe. Dar cea mai puternică amintire este aceea a imaginii pe care o aveam despre lume. Lumea adultă și lumea percepută din Franța nu are nici o legătură cu ce-mi imaginam eu când eram mică.
E ceva din România ce nu ați putut regăsi în Franța?
Bineînțeles. Totul. Începând cu covrigii și terminând cu expresiile colorate.
Ce vă amuză și ce vă supără azi? Cum e o zi obișnuită de-a dvs.?
Mă amuză să povestesc copiilor (și nu numai) lucruri absurde, iar ei să mă creadă.
Mă supără că nu-mi găsesc locul. Cred că mulți oameni nu-și găsesc locul.
O zi obișnuită: mă trezesc, deschid geamurile să văd cum e afară. Îmi verific emailurile, sperînd că mi-a scris cineva ceva interesant. Îmi iau micul dejun cu familia (copiii, dacă nu au plecat deja la școală, iubitul și pisica). Îmi verific mailurile, sperînd ca mi-a scris cineva ceva interesant. Îmi fac o cafea triplă fără zahăr și m-apuc de treabă. Treaba depinde de zi. Dacă scriu, scriu. Dacă nu scriu, atunci fac un afiș, un site, un flyer. Dacă nu fac nici asta, atunci mă chinui să găsesc o idee pentru a avansa pe cele două proiecte de teatru. Vine ora prânzului. Mă duc să verific cutia poștală, poate mi-a trimis cineva ceva interesant prin poștă. Mănânc. Mă duc afară, ori la cumpărături, ori la plimbare ori la o întâlnire. Vin înapoi. Verific emailurile, sper că mi-a scris cineva ceva interesant. Mai scriu și eu la diverse persoane. Sper să-mi răspundă cineva ceva interesant. Mai beau o cafea. M-apuc din nou de treabă. Vin copiii de la școală. Fac o pauza să vorbim. Vorbim. Îmi verific emailurile, cine stie, poate ca cineva mi-a scris ceva interesant. Mai fac un pic de treabă. Vine cina. Ori ies la un pahar cu prieteni, ori merg la teatru, ori la cinema sau stau acasă și citesc.
Ce urmează pentru autoarea Irina Teodorescu? Un nou roman, un volum de poeme…
Am scris o piesă de teatru, sper să fie publicată, dar cu teatrul e mai complicat, mai întâi trebuie jucat. Și un nou roman e în scriere, adică al treilea (al doilea, Les Etrangères, a apărut deja anul trecut).