L-am cunoscut pe Jorge Edwards cu prilejul lansării în România a volumului Originea lumii, publicat la editura Art. Scriitorul este deja cunoscut publicului român, grație volumului Casa Dostoievski, apărut tot la Art, în urmă cu trei ani. Jorge Edwards este unul dintre cei mai mari scriitori de expresie spaniolă ai zilelor noastre. A primit Premiul Naţional de Literatură (1994) şi Premiul Cervantes (1999), cea mai înaltă distincţie pentru literatură din lumea hispanică. Un interlocutor volubil, dornic să împărtășească impresii despre vizita sa în România și istorii literare. Am regretat doar că timpul alocat discuției noastre a fost atât de scurt, dar sper că vom mai avea ocazia să discutăm.
Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu cititorii din România?
Au fost foarte mulți, foarte atenți, am interacționat. Am descoperit că mulți dintre ei citiseră măcar o carte de-a mea. Mi s-au părut entuziaști și simpatici. România cred că e o țară în 
care cartea și lectura contează. Aveți scriitori mari, Eliade, Cioran, Ionesco și mulți alții. Am văzut piesele lui Ionesco la Paris și în Chile. Știu că sunt mulți alți scriitori români buni, dar nu le știu numele…
În decursul ultimului an în România am avut o afluență de traduceri din literatura sud-americană: Roberto Bolano, Jose Donoso, Guillermo Cabrera Infante, Jorge Edwards ș.a.. Titluri pe care românii le-au apreciat foarte mult. Care e locul literaturii sud-americane în prezent?
A fost o vreme în care lumea a descoperit calitatea literaturii sud-americane, era perioada în care Julio Cortazar a devenit celebru și tradus. Dar a trecut. Acum cred că suntem martorii celui de-al doilea val de apreciere a literaturii sud-americane și nu mai e la fel de simplu ca în trecut. Oamenii au înțeles acum că în cadrul literaturii sud-americane sunt mai multe feluri de scriitori și de scrieri. Că pe lângă realismul magic mai sunt și alte curente pe care le stăpânim cu măiestrie. Varietatea și complexitatea fenomenului literar sud-american sunt mai bine înțelese acum. Nu trebuie să uităm că avantajul nostru imens este limba. Spaniola e vorbită în Europa și de-a lungul întregii Americi de Sud. Acesta este un mare atu care ne permite să pătrundem mai ușor în lumea literară din Spania, Portugalia. Sunt expresii diferite, dar fondul lingvistic de bază este același.
Dictatura a fost prezentă în istoriile recente ale țărilor noastre, România și Chile. Vedeți asemănări și deosebiri între regimurile dictatoriale?
Extremele se atrag. Voi ați avut aici o dictatură comunistă, noi am avut una anticomunistă. Dar personalitatea dictatorilor era foarte asemănătoare. Cred că puterea absolută produce aceleași reacții peste tot. Pinochet era foarte dur, opresiv, i-a făcut pe mulți să dispară, a ordonat ca oameni să fie torturați. În final, chilienii au decis că nu au nevoie de dictatură, că pot trăi și fără ea.
Dictatorul a fost foarte surprins să fie înfrânt la vot, la plebiscit. Când plebiscitul era în pregătire, în Chile au venit jurnaliști din toată lumea și nimeni nu credea că Pinochet va fi învins. Eu am crezut, mulți alți chilieni au crezut că e posibil. Țara trebuia să iasă de sub dictatură în pace, fără vărsare de sânge.
Acum sunt discuții că tranziția nu s-a încheiat, că trebuie să modificăm Constituția….Nu am avut o presă liberă, libertățile civile nu erau garantate, nu aveam parlament…acum avem o presă liberă, libertăți civile, voci puternice împotriva guvernanților.
Eu am organizat la sfârșitul anilor 70 comitetul împotriva cenzurii, pentru libertatea de exprimare. Oamenii nu credeau că e posibil să activeze. Pe vremuri trebuia să ceri voie autorităților să publici o carte. Am terminat cu asta, puteai publica o carte, dar te puteai aștepta la represalii din partea justiției și a poliției. Ca să faci una ca asta, trebuia să crezi în munca ta, să știi că e mai bună decât a altcuiva, să accepți urmările.
Ca să revenim în prezent, după ce a fost învins la plebiscit, Pinochet a mai servit țara ca militar câțiva ani, apoi a rămas în arest la domiciliu, conturile i-au fost blocate…asta nu s-a întâmplat peste tot unde au fost înlăturați dictatorii de la putere, cred că știți mai bine decât mine asta.
Cred că faptul că am fost martor la toate aceste evenimente istorice a dat consistență operei mele, care poate fi citită și ca o cronică a unei perioade istorice. Este o cronică scrisă liber, fără constrângeri – poate fi un roman, un eseu, memorii. Nu m-am simțit obligat să respect un anumit gen literar.
Aceasta probabil că este marca dumneavoastră literară, cronica istorică în ficțiune sau ca eseu ori memorialistică.
Eu citesc mulți clasici. Citesc și contemporani, dar parcă nu mă pot desprinde de clasici – Montaigne e unul dintre favoriții mei. Diferența între genurile literare nu era atât de importantă pentru clasici. Montaigne, de exemplu, era un scriitor de nuvele, dar un povestitor extraordinar. Acum scriu o carte despre cum ar fi văzut Montaigne prezentul chilian. Chile văzut cu ochii lui Montaigne.
Țara dumneavoastră natală este Chile, dar ați trăit mult timp în Europa – în Franța și Spania – apoi în America de Nord. Care este locul de suflet, cel care vă inspiră și la care reveniți mereu?
Țara mea e memoria acum. Am trăit în atât de multe locuri încât mi-a rămas doar amintirea lor, nu mă atrage unul anume. Acum îmi scriu memoriile, sunt la prima parte, despre copilărie, adolescență și tinerețe. Totul se petrece în Chile. Acum, când rememorez unele lucruri, mi se pare că acel Chile din copilărie pare o invenție, o fantezie. Pare că scriu un roman.
Și care este cea mai puternică imagine pe care o aveți din copilărie?
Îmi amintesc de vechiul Santiago, de oamenii de pe vremuri și de istoriile lor. Era un oraș viu și concentrat, oamenii trăiau atunci mai mult în centru; acum s-au îndreptat spre periferie, unde au reședințe elegante. Pe vremuri trăiam în case vechi din centrul orașului, acolo am crescut. Romancierii din generațiile trecute au scris mai mult despre spațiul rural. Dar viața nu se întâmpla la țară, în peisaje bucolice, ci în zonele vechi din orașe, care erau destul de aglomerate. Îmi amintesc că la mine acasă, când ploua foarte tare, ploaia se scurgea pe peretele din camera de zi. Când am publicat prima carte, un critic a spus despre ea că este o analiză a decrepitudinii. El a intenționat probabil să fie răutăcios, dar eu cred că a descris exact acel volum. Am scris despre orașul vechi, despre oameni, despre locuri îmbătrânite.
Imagine scriitor: Jorge Gronemeyer