Fin este un irlandez care trăieşte la Cairo. Pe el îl definesc toate cuvintele care urmează: jurnalist, concediat, iubitor de whiskey, păgubos, ghinionist în amor, un pierde-vară contemporan, oarecum de compătimit, oarecum de invidiat. Se arată oarecum îndrăgostit de ţara lui adoptivă şi rămâne de văzut dacă până la finalul cărţii Sfârşitul somnului se îndrăgosteşte şi mai tare sau i se taie definitiv de relaţia aceasta furtunoasă şi dezechilibrată.
Farouk este un egiptean, prieten de-al lui Fin. „Prieten“ reprezintă însă o noţiune pe care cei doi o desluşesc în sensuri foarte diferite, cel mai corect spus opuse. Farouk e un Şeherezad modern, cu o maşină, pe care o conduce, evident, ca toţi egiptenii, adică fără nici o regulă. Îi place la nebunie să se audă vorbind şi din această cauză nici Fin, nici cititorul nu mai ştiu la un moment dat cât adevăr grăieşte simpaticul arab şi cât fabulează. E plin de pilde, dar şi de lăudăroşenii, şi îl bagă, cu calm şi artă, pe irlandez în bucluc. Dar tot el este cel care deţine povestea supremă, cel 
care ar putea să-i salveze cariera şi, astfel, buzunarul britanicului. Până la salvarea buzunarului, Farouk are însă grijă să-l golească pe cel de acum, aşa mai subţirel cum e el. „Noi suntem obişnuiţi cu turiştii de 4.000 de ani“, îşi justifică la un moment dat şăgalnicul personaj gustul pentru mica ciupeală, pentru vorbe multe şi uşor înşelătoare.
Cei doi ajung în miezul unor aventuri halucinante, la fel de halucinante ca istorisirile bunului Farouk, pe malul marelui fluviu Nil, în inima de nisip şi piatră a oraşului care nu apucă să doarmă niciodată, pentru că locuitorii lui, 15 milioane la număr, au mereu câte ceva important de făcut. Inclusiv răfuieli, urmăriri, răpiri, confuzii regretabile cu consecinţe şi mai regretabile.
Jumătate din farmecul britanic al romanului lui Rowan Somerville stă exact în parfumul acestui loc arab fără pereche. Cairo, aşa cum respiră el din cartea publicată de editura Rao, bate precum o inimă plină de nerv, se agită, freamătă, se topeşte de căldură, are voci multiple şi revigorante, are istorie, tradiţii, dar şi somn şi treziri neaşteptate. Are secrete, comori îngropate, narghilele cu şmecherie, femei-prea-slăbănoage-ca-să-placă-unui-arab. Are ceai cu potopul, dar şi whiskey.
Şi mai ales are kebap.
Nicio carte de bucate din lume, oricât de bine alcătuită şi de apetisant ilustrată, nu m-a făcut să salivez după vreo minune a gătitului aşa cum m-a făcut Sfârşitul somnului să salivez după kebap. Apologia kebapului, fuga personajului după kebapul perfect, încercarea tuturor soiurilor de kebapuri impostoare în cursa către găsirea celui mai bun, toate acestea formează o aventură în aventura globală. Este culoarea de care întregul peisaj avea nevoie pentru a fi savuros de convingător, chiar dacă redundant în mod ostentativ. Kebapul devine un alt personaj, o întrebare şi un răspuns în acelaşi timp, în lumea lui, în care domină, faraonic şi etern.
Nu e uşor să fii străin în Egipt şi să încerci să-i supravieţuieşti. Te vrăjeşte ca un basm, dar te şi trage spre pierzanie. Cartea aceasta e ca un sfat. Atâta vreme cât te adaptezi şi înveţi, ai o şansă. Dacă eşti atent, căutările îţi vor fi răsplătite. Uneori poţi găsi mai multe rezolvări când nu pricepi chiar tot ce te înconjoară, când Dumnezeul acestui loc nu răspunde pe limba ta. Te vei descoperi pe tine şi ceva în plus pe lângă asta.