Kim Thúy este o scriitoare canadiană de origine vietnameză, a cărei viaţă ar putea fi cu uşurinţă transpusă într-un film, nu doar datorită experienţelor extreme trăite în copilărie, ci şi modului în care a reuşit să îşi construiască un brand personal în ţara de adopţie. O luptătoare, o nonconformistă, o idealistă, o mamă sensibilă şi, mai presus de toate, un om excepţional. Cartea sa de debut, Ru, îndelung aclamată la apariţia în spaţiul francofon, este pretextul acestui interviu şi al vizitei pe care autoarea o va face în România, pentru a se întâlni cu cititorii săi la Gaudeamus, la standul editurii Spandugino.
Aţi scris o carte intensă, cu un mesaj foarte puternic, un limbaj curat şi în acelaşi timp poetic. Când aţi decis că e vremea să vă aşterneţi povestea pe hârtie?
Scrierea acetei cărţi a fost pură întâmplare. Aveam un restaurant care însemna un program zilnic foarte lung. Când conduceam spre casă, la 1 – 2 noaptea, aţipeam adesea la vreun semafor. La început, ca să rămân trează, spărgeam seminţe de pepene verde, un fel de delicatesă vietnameză. Dar riscam să îmi stric dinţii din faţă. Aşa că am încetat şi am început să scriu. Aşa s-a născut Ru, pe ultima pagină a unui carneţel, în timp ce aşteptam ca semaforul să se facă verde.
Ru este povestea trecutului dumneavoastră, dar este şi o scrisoare de dragoste foarte profundă, adresată fiilor dumneavoastră. Maternitatea v-a ajutat să vă vedeţi mama într-o altă lumină?
Absolut!!! Nu numai că o apreciez mult mai mult, dar acum, de cele mai multe ori, sunt de acord cu ea!
Aţi trecut printr-o perioadă grea în copilărie, când v-aţi părăsit ţara de obârşie ascunsă pe un vapor, apoi aţi avut o şedere dificilă în tabăra de refugiaţi din Malaezia. Cum v-au influenţat aceste experienţe evoluţia ca adult?
Cred că aceste experienţe au fost nişte încercări extraordinare. M-au călit, psihic, dar mai ales fizic. M-am născut cu o groază de alergii — la peşte, fructe de mare, ouă, lactate… şi chiar la vânt. Când am ajuns în Malaezia, după călătoria cu vaporul, prima masă pe care am primit-o a fost compusă din sardine şi orez. Am mâncat imediat şi n-am avut nici o reacţie alergică. După aceea, în tabăra de refugiaţi, aveam peşte în meniu şase zile din şapte. La fel: nici o reacţie. În ultimii 33 de ani nu am mai avut nici o reacţie alergică. Aş putea spune că nimic nu mă mai poate ucide acum!
Aţi scris această carte în franceză, deşi nu este limba dumneavostră maternă. Mai aveţi legături cu vietnameza?
Încă mai pot să citesc şi să scriu în vietnameză, dar nu destul de bine încât să pot scrie o carte. Nici franceza nu o stăpânesc atât de bine pe cât mi-aş dori. Dar gândesc în franceză, din moment ce am învăţat să identific şi să numesc emoţiile în franceză. Vietnamezii nu verbalizează emoţiile. Desigur, scriem despre ele, dar rareori discutăm despre ele. De exemplu, mama nu m-a întrebat niciodată „De ce eşti tristă azi?“. Acestea fiind spuse, îmi place să citesc poezie vietnameză pentru muzicalitatea şi imaginile ei.
Care este limba sufletului dumneavoastră şi care limbă vă guvernează raţiunea şi ceea ce exteriorizaţi?
Franceza este în mod clar limba principală. Am învăţat engleză cât am lucrat ca avocat. Aşadar, engleza este mai mult o limbă de lucru mai mult decât una emoţională, aşa cum percep franceza. Cu siguranţă am un suflet vietnamez, dar o minte franco-canadiană şi o pasiune pentru literatura engleză americană.
Ru este şi despre rădăcini: pierderea lor, efortul de a creşte unele noi, căutarea locului şi a oamenilor care te ajută să te stabileşti undeva. V-aţi găsit locul în lumea aceasta, identitatea?
Cred că în cursul acestui proces nu am găsit doar un loc pentru mine, ci o întreagă lume. Simt că aş putea trăi oriunde. Mi-e bine în orice cameră de hotel. Mă simt ca acasă în Kyoto (Japonia) ca şi în Newquay (UK), trecând prin Malmö (Suedia), Palermo (Italia), Hanoi (Vietnam), Paris (Franţa)…. Şi asta din prima clipă când pun piciorul în acele locuri.
Cât despre identitatea mea, mă simt bogată şi privilegiată, pentru că pot alege orice mi se potriveşte din cele două culturi.
Aţi avut multe slujbe înainte de a scrie Ru. Au fost ca nişte borne pe drumul către cea care sunteţi acum, cum le vedeţi?
Fără toate aceste ocoluri, nu aş fi dobândit experienţele necesare pentru a deveni om, pentru că m-am născut făra talente sau anumite interese. Şi mama spune adeseori că nu ne naştem oameni, că trebuie să învăţăm să devenim oameni şi uneori putem trăi fără să ajungem oameni, dacă nu facem destul efort pentru asta. Aşadar, pe mine, toate aceste oportunităţi m-au ajutat să pun nişte „carne“ pe oase şi în mod sigur mi-au îmbogăţit sufletul. Aceste slujbe diferite m-au creat, m-au construit şi mi-au insuflat viaţă.
Să facem o călătorie imaginară în Vietnam. La ce culoare, aromă, sunet vă gândiţi când vă amintiţi copilăria în această ţară?
Sunet: primul lucru care îmi vine în minte este cel al vânzătorilor strigându-şi oferta; unii aveau pâine caldă, alţii supă cu tăiţei… Culoare: portocaliu spre cărămiziu; caldă şi pasională. Aromă: ierburi aromate proaspete – coriandru, mentă, busuioc, şalotă…
Cum vedeţi Vietnamul de azi?
Vibrant, tânăr, plin de speranţă şi energie. Cerul e limita.
Veţi veni într-o ţară care a avut o experienţă dură în timpul celor cinci decenii de comunism. Cred că românii vor simţi mai intens cartea dumneavoastră decât canadienii, să spunem. Ce credeţi?
Cred că da, am trăit cam aceleaşi experienţe. Sper că vorbele mele vor şti să aline amintirile trecutului dureros al cititorillor români.
Avem o campanie pentru încurajarea lecturii în rândul copiilor şi tinerilor. Vă rog trimiteţi-le un mesaj şi spuneţi-le ce înseamnă lectura pentru dumneavoastră.
Când mergem la un film şi vedem un măr, este mărul ales de regizor. Când citim cuvântul „măr“, fiecare dintre noi va avea o imagine diferită a acelui măr: unii vor vedea un măr roşu, alţii unul verde, unii poate unul putred, alţii un măr auriu… Cred că lectura ne încurajează imaginaţia să înflorească şi să personalizeze cuvintele tipărite. Imaginaţia fiecăruia dintre noi e la fel de bogată precum a regizorului de film, uneori chiar mai bogată. Lectura ne oferă ocazia unei priviri asupra minţii noastre în loc să admirăm minţile altora.