Da, poţi s-o duci la nesfîrşit cu autori şi cărţi care-ţi zîmbesc frumos, te cocoloşesc, te respectă, îţi prezintă partea frumoasă şi instructivă şi profundă a artei, fie unii inteligent-comerciali, fie unii clasici şi fioroşi ca nişte soldaţi de ceramică. Sau poţi să citeşti tot ce găseşti de Elfriede Jelinek (lista aici), să vezi cît înghiţi, cît de cititor eşti.
În 2005, Knut Ahnlund îşi dădea demisia din Academia Suedeză motivînd că în 2004 i-au dat premiul celei mai nepotrivite scriitoare posibile, lui Elfriede Jelinek. Ceea ce mi-a amintit 
ce-a fost şi-n presa română cînd au premiat-o: of, aşa sînt suedezii, premiază comunişti. (Cînd au premiat-o mai tîrziu pe Herta Muller a trebuit să înghită toţi exact o tonă mai mult sau mai puţin avîntată de anticomunism). Ce spunea acel Ahnlund într-o scrisoare revoltată împotriva deciziei Academiei de a o premia pe austriacă? Păi că aruncă un morman de text amalgam, fără „structură artistică”, fără arhitectură. Mai e şi pornografică (reproş pe care i l-au făcut şi criticii de limbă germană din plin).
Primele 50 de pagini din Pianista te îngheţau, cu acea voce dură şi neiertătoare care ar fi trebuit să fie la persoana a întîia, dar care nu are pur şi simplu chef să facă parte din umilinţa protagonistei. În Lăcomie, forţa vine dintr-o înregistrare rece erotic-economică a micii burghezii de provincie şi a bărbatului care caută o casă rentabilă care deţine eventual şi o femeie care are nevoie urgentă de ceva protecţie. Jelinek cîntă sacadat, războinic, viaţa cotidiană, sistemele de putere care o copleşesc, felul în care oamenii se calcă simplu în picioare şi îşi acoperă faptele complicat. Scrisul ei seamănă ba cu un scaner de la aeroport, ba cu un raport de sociolog-criminolog, ba cu un tablou necruţător al circulaţiei banilor (cu toate senzaţiile tactile implicite).
Mediul acţiunii: unul din ăla în care „vieţile se potrivesc între ele, dar care poate nu se potrivesc cu unele dintre persoanele cărora le-au fost date ca nişte haine”.
Ele, victimele? Femei rămase singure „care au inimile atît de mari şi de încăpătoare încît ai şi loc de întors în ele”.
Ei? Bărbaţi cărora le lipseşte o chestie: nu ştiu şi nu-i interesează că mai există şi alţi oameni în jur. „Asta-i ca şi cum dumneavoastră aţi şti exact cît e ceasul, dar nu şi în ce zi, în ce an, în ce lună sînteţi”.
Ce citesc ei? Un tabloid, „un lacăt care ne încuie minţile în fiecare zi”.
Jelinek calcă lumea noastră în picioare. Cărţile ei sînt forţă vie, nu-ţi trebuie construcţii, arhitecturi şi alte bazaconii, e expresie totală, tautologică, a lumii noastre, fără brizbriuri. Într-un fel l-am înţeles, după ce i-am citit cărţile, pe moşneguţul nostru suedez care a plecat cătrănit, după un timp (un an i-a luat să se indigneze), din Academie. Nu poţi să dai un premiu de un milion unui cavaler al apocalipsei atît de eficient în expresie.