Chitaristul este romanul în care autorul spaniol Luis Landero împletește mici episoade din tinerețea sa boemă cu ficțiunea, pentru a crea un melanj literar pe care îl vor aprecia deopotrivă adolescenții și maturii. Emilio este un adolescent care dimineața muncește în atelierul unui mecanic, iar după-amiaza merge la școală, încercând să-și găsească drumul printr-un labirint de promisiuni. Când vărul lui, Raimundo, se întoarce de la Paris și îi povestește despre marile succese pe care le-a avut cântând flamenco la chitară într-un restaurant, Emilio se lasă purtat de visul acestei vieți 
boeme și se hotărăște să devină chitarist. În curând, șeful îi cere să îi dea lecții de chitară soției lui, Adriana, o adevărată femme fatale. Astfel Emilio își descoperă pasiunea pentru muzică, pentru artă, pentru femeile frumoase, dar și pentru pericol. Cum se va sfârși aventura lui boemă descoperiți singuri.
Iată un interviu în exclusivitate pentru BookMag cu autorul spaniol Luis Landero:
Chitaristul este povestea unei călătorii personale de la adolescență către maturitate. Care este metafora chitarei, ce semnifică ea?
Este de fapt povestea unei ucenicii, a unei perioade de învățare și de descoperire, cum sunt cam toate romanele care au tineri drept protagoniști. Chitara este mijlocul cu ajutorul căruia Emilio exprimă ceea ce trăiește. Chitara este impregnată cu artă, te duce cu gândul la călătorii, la viața boemă, la libertate…, de fapt este vorba despre toate acele valori romantice de care ne atașăm în perioada adolescenței.
Este vreo legătură între dumneavoastră și Emilio, personajul principal? I-ați transferat vreuna dintre experiențele dumneavoastră trecute?
Absolut! Am fost chitarist profesionist și am trăit în showbiz, am călătorit foarte mult, am locuit o vreme la Paris, unde cântam într-un restaurant numit „Barcelona”, la fel ca în roman. Sunt personaje și situații împrumutate din viața mea, din realitatea mea. Am fost, de asemenea, ucenic la un atelier auto. Fără aceste experiențe nu aș fi putut scrie această carte.
Tatăl lui Emilio este absent cu totul. Emilio este copilul unei familii monoparentale, liber să își creeze imaginea ideală a tatălui. De ce ați ales să excludeți figura paternă din viața lui?
Poate pentru că tatăl meu a murit când aveam 16 ani, iar absența sa în viața mea a generat absența din roman. Mai mult decât atât, tatăl meu este cea mai persistentă prezență în lumea mea literară. În toate romanele mele apare un tată, care e al meu, mai mult sau mai puțin. În mod inevitabil, apare întotdeauna. În Chitaristul lipsește, dar absența lui are o semnificație, cel puțin pentru mine.
Povestea de iubire dintre Emilio și Adriana crește frumos, dar finalul îl doboară pe cititor – cum de-a putut să fie atât de crudă?
Adevărul este că nu știu dacă cruzimea ei este o plăcere perversă sau este falsă, pentru a-l ajuta pe Emilio să caute un alt drum în viață, diferit de cel dictat de prima iubire exaltată, care poate fi efemeră și l-ar obliga să aleagă o destinație care poate nu ar fi cea mai bună pentru el. În timp ce scriam, mă jucam cu ambele idei, dar la final am înclinat mai mult spre aceasta din urmă. Adriana cred că într-un fel încearcă să-l salveze eliberându-l, risipind fumul și iluzia iubirii și lăsându-l față în față cu viitorul. Și acest viitor este literatura, el se luptă pentru a deveni scriitor.
Această dramă amoroasă înseamnă un nou început pentru Emilio. Este acesta cel mai bun scenariu pentru el?
De fapt, dezamăgirea cred că-l face mai puternic și mai liber, marchează clar și sfârșitul incertitudinilor adolescenței.
Am înțeles că experiența lui Raimundo la Paris este legată de tinerețea dumneavoastră.
Ei bine, cum am spus mai înainte, am fost chitarist în „Barcelona”, un restaurant tradițional spaniol (cu paella și flamenco), care a fost fondat în 1930. Acolo mergeau frecvent Hemingway, Picasso, celebrități de la Hollywood, înalți funcționari naziști în timpul ocupației … Cartea sa de oaspeți era o adevărată comoară.
Și acolo am întâlnit un anume Chamaco, el cânta la chitară, dansa și era și solist, unul deloc strălucit, dar le făcea pe toate cu o pasiune imensă și o grație desăvârșită. Era favoritul bogătașelor bătrâne, pentru că era frumos și știa să seducă femei, un adevărat afemeiat. Acest Chamaco mi-a fost inspirație pentru Raimundo. Și alte personaje din lumea interlopă pariziană sunt incluse în carte, doar cu puțină imaginație adăugată, pentru că deja erau destul de bizare.
Rodo, tristul scriitor-bibliotecar, devine mentorul lui Emilio și oarecum primul care îi conturează viitorul. Dumneavoastră ați avut un astfel de mentor?
Nu, Rodo este un personaj inventat, dar probabil că și eu, ca mulți alții, am întâlnit tragedia celor care au dorința de a fi scriitori, dar nu au darul literar, talentul de a îndeplini un vis atât de mare. Raimundo și Rodo sunt două modele pentru Emilio și ambele au dorința, dar nu și talentul, în sensul cel mai profund.
Care este sursa creativității dumneavoastră literare? Experiențele trecute, imaginația pură, un melanj al celor două?
Sursa mea de inspirație este realitatea: ceea ce am experimentat, ceea ce am văzut, ce mi s-a povestit, ceea ce am citit, ce am auzit, ce am visat … Aproape toate personajele mele de acolo vin, din lumea din jurul meu, dar ele cresc, sunt reinventate și transformate în altceva cu ajutorul imaginației. Cu toate acestea, sursa din care curge inspirația este adesea ascunsă, probabil, într-un sertar secret al conștiinței sau al inconștientului.
Ați pus în Chitaristul descrieri impresionante ale vieții săracilor. Sună mai mult a poezie decât a proză.
Sunt dintr-un sat din Extremadura, din Spania afectată profund în anii dictaturii. Toți cei din familia mea erau agricultori, și am ajuns la Madrid în 1960. La paisprezece ani lucram într-un service auto, apoi într-un magazin alimentar, apoi într-unul de lactate… Am cunoscut mult mai bine lumea săracilor decât pe cea a bogaților și, ca fiecare, scriu despre ceea ce cunosc și despre ceea ce simt.
Cum v-ați apucat de scris?
Când am descoperit poezia, în adolescență. Am fost fascinat că într-un poem, cuvinte pe care le folosim zi de zi, par a fi îmbrăcate ca de sărbătoare. Și apoi muzica, ritmul … Și, în fond, poveștile pe care le-am auzit în sat, în copilărie, mi-au umplut capul de vise și fantezie. Apoi, cea mai frumoasă fată din cartier care mă ignora total și pe care am iubit-o ca nebunul. În acest caz, aveam de ales între sinucidere și poezie sau muzică.
Sunteți scriitor și profesor. Puteți face o paralelă între aceste profesii?
Nu cred că există un paralelism. Sunt un scriitor în timpul meu liber ca profesor. Scriitorul cred că m-a ajutat să fiu un profesor mai bun, dar profesorul nu a contribuit cu aproape nimic la evoluția scriitorului. Îmi place să scriu și să citesc. Să predau, mai puțin.
Scriu ceea ce vreau să scriu, nu ceea ce vrea piața. Așa mă eliberez de ispitele succesului și ale banilor. Trăiești mai mult dacă ești retras și nu tot timpul în lumina reflectoarelor. Mi se pare mai important să fiu sincer cu mine însumi și să nu mă supun nici unei cauze.
Foto: © Iván Giménez (canalsur.es)