Marian Keys este o scriitoare irlandeză care a demolat clișeele cărților cu ,,happy-end“ programat. Povestea vieții ei este la fel de interesantă, multe dintre episoadele delicate trăite de scriitoare fiind teme centrale sau capitole în cărțile sale. Până acum, editura Polirom a tradus șase dintre romanele sale „despre femei normale“. Keyes tocmai lansează un nou volum în Marea Britanie, Saved by the Cake, în care povestește cum și-a învins depresia care a măcinat-o în ultimii doi și cum a salvat-o facerea de prăjituri de la un dezastru mai mare. Vă oferim un extras dintr-un interviu apărut inițial în revista The ONE.
Cât de importantă este imaginea pentru o scriitoare?
Cred că publisherii îi acordă o mai mare importanță. Eu nu sunt de acord. Cei mai mulți dintre cititorii mei nu știu cum arăt – mă recunosc doar cei care m-au văzut și la TV. Dar e mult mai important ca oamenii să se identifice cu personajele cărților decât cu autorii.
Ați avut succes cu romane neobișnuite, în care atmosfera întunecată predomină și personajele sunt mai degrabă depresive. Ați spart clișeul ,,happy-ending“ din romanele contemporane. Vă așteptați totuși la un asemenea succes?
Nu am avut așteptări în privința cărților mele, pentru că am început să scriu doar de amuzament. Apoi am descoperit că irlandezii le apreciază și după aceea au avut succes în toată lumea. Întotdeauna am pus un ,,dark issue“ în centrul cărților mele. Toate sunt comice – iar cea mai bună comedie este cea neagră. Cred că asta le-a plăcut cititorilor – ar fi fost deprimați dac ă nu era în fiecare roman o doză de umor negru, care să le amintească de propriile istorii.
V-am citit biografia și sunt impresionată de sinceritatea și deschiderea cu care ați vorbit despre perioadele mai puțin faste. Există vreun personaj care vă seamănă? V-ați „introdus“ în vreuna dintre cărți?
Niciunul dintre romanele mele nu este autobiografic, toate sunt ficțiuni. Dar am folosit emoții și evenimente din viața reală. De exemplu, Vacanța lui Rachel este despre o femei care trece pe la dezintoxicare (etapă pe care am parcurs-o și eu), dar Rachel nu e ca mine. Cred că în Lucy Sullivan se mărită am pus mai mult din personalitatea mea, dar povestea ei nu este a mea.
Ce vă inspiră pentru un nou roman? Căutați subiecte neobișnuite?
Găsesc inspirație în viața mea, a prietenilor sau în lucruri de care mă simt atrasă. În Lucy Sullivan… am vorbit despre alcoolism, depresie și iubiți nepotriviți, asta nu mi-a cerut vreo cercetare în afară. Dar în The Other Side of the Story am scris despre ,,plafonul de sticlă“ și problemele femeilor la serviciu; cartea asta a fost inspirată de două prietene care nu au fost promovate pur și simplu pentru că erau femei. M-am documentat despre publishing și despre cum să lupți legal pentru drepturi egale. Tot în această carte, un personaj e o fostă polițistă din New York, iar tatăl ei e pompier acolo, așa că a fost nevoie să vizitez o secție de poliție și o stație de pompieri din acest oraș. A fost amuzant – am petrecut o zi întreagă cu niște pompieri foarte arătoși. Uneori, iată, sunt beneficii nesperate în documentare!
Sunteți adesea comparată cu Helen Fielding. Credeți că reprezentați amândouă genul chick lit? Eu cred că romanele dvs. pot fi citite și de bărbați.
Am început cam în același timp. Cea de-a carte a mea, Lucy Sullivan…, s-a lansat concomitent cu Jurnalul lui Bridget Jones. Suntem scriitoare amuzante, tratăm problemele femeii obinușnuite și chiar dacă avem stiluri diferite, oamenii tind să ne pună alături. Sintagma chick lit este ușor jignitoare, cred că bărbații au inventat-o pentru a defini „cărticelele despre problemele stupide ale femeilor“. Pentru mine chick lit explică lumea complicată a femeilor, o lume în care, în ciuda progreselor din anii 60-70, bărbații dețin încă puterea.
Vă definiți ,,scriitoare din întâmplare“, ținând cont de începutul carierei dvs. Ce i-ați recomanda unui debutant?
E destul de greu. Eu chiar am avut noroc să ajung scriitoare: am început să scriu pentru amuzamentul meu și al prietenilor, fără să mă gândesc să public – cred că asta e important. Un scriitor tânăr n-ar trebui să scrie pentru piață sau imitând un alt scriitor – trebuie să scrie ceea ce i-ar plăcea lui să citească.
Irlanda este sora rebelă a Marii Britanii și sursă de inspirație pentru Statele Unite. Cum vedeți aceste țări?
Suntem influențați destul de mult de Marea Britanie, economic și cultural. Suntem destul de apropiați, deși irlandezii sunt mai emoționali – probabil de asta au scriitori mai buni – iar britanicii sunt mai ciudați și mai distanți. Cu toate că soțul meu e englez, nu e chiar așa de rău. Iar Statele Unite sunt destul de greu de ignorat.
Femeile din romanele contemporane caută de obicei un bărbat: iubit, soț…orice. Credeți că fiecare trebuie să îl aștepte pe cel menit sau ajunge la el acumulând experiență din relațiile anterioare?
Nu cred că fiecare femeie ar trebui să aibă un iubit, deși cele mai multe dintre noi asta își doresc. Deși sunt o feministă, nu văd prea multe rele în relația cu un bărbat. Oricum, mesajul din cărțile mele este că bărbatul este irelevant – trebuie să îți rezolvi singură problemele și apoi, dacă vrei, poți să găsești un partener – dar eu folosesc asta ca să arăt că femeia a ajuns la starea fericită pe care și-o dorea. Nu mi se pare nimic greșit în a avea oricât de multe aventuri amoroase, câtă vreme te bucuri de ele. Iar dacă asta e ce-și dorește o femeie, atunci să aibă cât mai multe!
Care sunt cărțile dvs. favorite?
Mai nou citesc tot ce aparține genului thriller, mai ales Val McDermid, Barbara Vine și Dennis Lehane. Mi-au mai plăcut Marina Lewycka și David Mitchell.
Credit foto: Neil Cooper (http://housewithnoname.blogspot.com)