Cartea tuturor intențiilor de Marin Mălaicu-Hondrari a fost una dintre revelațiile literare ale anului 2008, iar Apropierea, în 2010, a confirmat talentul autorului. Acum apare Lunetistul, un roman-meditație despre iubire, tragismul relațiilor de familie, înstrăinare și regrete. Un roman plin de tandrețe și erotism, cu o structură cu totul inedită, în care autorul renunță la prudență și se expune riscurilor, așa cum Lunetistul renunță la precauții, iese din ascunzătoare și încearcă să-și trăiască viața. O lansare care se apropie, pe 3 octombrie, la Libraria Bastilia. Un interviu în care Marin Mălaicu-Hondrari se joacă cu vorbele, așa cum face și în cărțile sale:
Îmi imaginez că personajele Constantin și Carlos din Lunetistul vă seamănă. Dacă așa e, ce anume din dumneavoastră ați pus în fiecare?
Constantin are ficatul meu, iar Carlos plămânii mei. În rest, amândoi seamănă cu madame Bovary.
Toate numele personajelor care contează în cartea aceasta încep cu C. E o… coincidență?
Nu, e vorba de masochism. Laptopului pe care lucrez îi lipseşte chiar tasta C. Am făcut o improvizaţie, dar ba funcţionează, ba nu funcţionează, uneori apăs tasta şi nu apare niciun C pe ecran, alteori, dimpotrivă, apare de câte două, trei ori. Asta m-a făcut să fiu mai atent, să recitesc de mai multe ori frazele, să verific tot timpul şi, totodată, să nu mă iau prea în serios, pentru că onstantin nu mai avea nimic din Constantin, sau ristina, din Cristina. În sfârşit, a fost un fel de tragere de urechi care a funcţionat pe toată durata redactării romanului.
De unde vine Clubul trimbulinzilor din Lunetistul?
De la Nichita Stănescu: Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi. Şi m-am inspirat din Clubul Trimbulinzilor care a funcţionat la Sângeorz-Băi, de prin 1986 până în 1990.
Caietul Constantin este inspirat de Caietul Coman, scris de dumneavoastră în perioada spaniolă?
Nu, Caietul Coman cuprinde vreo 40 de pagini pe care le-am scris în Spania, e adevărat, dar acele pagini sunt nişte scrisori, dacă vreţi, destinate prietenului meu, Dan Coman. Caietul Constantin e cu totul altceva.
Iubirea și moartea se împletesc și concurează în Lunetistul, dar nu e clar dacă vreuna dintre ele câștigă, în final. Răspunsul aparține probabil fiecărui cititor, însă aș vrea să știu care este varianta preferată de dumneavoastră.
Indiferent de varianta preferată de mine, moartea câştigă întotdeauna. Îmi amintesc de un poem scris de Mircea Ivănescu, inspirat din A şaptea pecete, filmul lui Bergman. În poemul lui Mircea Ivănescu, moartea jucătoare de şah e întrebată dacă ea chiar nu poate să piardă niciodată. Şi moartea răspunde aşa: pot să pierd, dar nu pierd niciodată. E drept că iubirea şi moartea se împletesc, dar nu concurează niciodată. Şi atâta timp cât voi fi în viaţă, sper să mă intereseze iubirea, nu moartea.
De ce ar vrea cineva să ucidă un scriitor?
Când cineva vrea să te ucidă, nu mai contează ce meserie ai. Au fost ucişi creatori de modă, bucătari, şoferi, muzicieni. Din alt punct de vedere, scriitorul a fost întotdeauna periculos pentru sistem. Ceea ce cred că e bine.
Iubirea înseamnă și păcat/trădare, iar în romanul acesta am descoperit adulterul oniric. De unde vine?
Spaniolii spun că mângâierile visate sunt mai dulci decât cele reale. De aici vine forţa adulterului oniric.
Cristina este, în relația cu Constantin, dependentă de tăceri, iar mai târziu Carlos descoperă că adaptarea la liniște deplină poate fi o probă dificilă. Tăcerea poate fi o altă față a morții?
Totul ţine de conjunctură. Nu cred că tăcerea e o faţă a morţii. Dacă acceptăm că este, atunci orice e o faţă a morţii pentru că sfârşim în moarte. Altfel spus, dacă tăcerea e o faţă a morţii, atunci şi omleta e tot o faţă a morţii. În roman, am vrut să spun că e foarte greu să găseşti pe cineva lângă care să poţi să taci liniştit, fără ca tăcerea să fie apăsătoare.
Cartea tuturor intențiilor începe cu o provocare: o carte despre sinucidere, scrisă îintr-o singură noapte. Cât scrieți dumneavoastră într-o noapte, în bucătărie?
Infinit mai puţin, desigur. Dar cred în continuare că se poate scrie o carte într-o noapte, măcar un micro-roman.
Ce episoade trăite de dumneavoastră în cursul experienței spaniole (2002-2007) ați pus în Cartea tuturor intențiilor?
Destul de multe, dar adânc filtrate. E adevărat că am fost paznic de noapte la un parc de maşini, că la un moment dat ajunsesem la mai mult de 300 de nopţi nedormite şi asta mă făcea să am o percepţie extrem de deformată asupra lumii. E adevărat şi că am locuit într-o casă cu o mulţime de câini, iar stăpâna casei era depresivă, încercase să se sinucidă. În fine, nu are nicio relevanţă dacă ai trăit sau nu ceea ce scrii. Relevant e dacă reuşeşti să scrii convingător sau nu. Attila Bartis a spus foarte limpede că nu există ficţiune. Iar pentru mine, ficţiunea e memoria în extaz.
Sunteți un devorator de cărți, presupun, din numeroasele referințe subtile care apar în romanele dumneavoastră. Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru cărți și lectură?
De mic copil, vorba aia. E destul de neobişnuit, pentru că nimeni din familia mea nu citea cărţi. Dar citeam pe rupte, într-adevăr. Tot ce-mi pica în mână. Mai ales cărţi poliţiste şi de aventuri. Şi înainte de a şti să citesc, mi-a spus mama mea că luam ziarul, îl deschideam şi începeam să vorbesc ca şi cum aş fi citit de pe pagină, urmărind rândurile cu degetul.
M-a intrigat titlul unei cărți apărute acum aproape zece ani, Zborul femeii pe deasupra barbatului. De ce? E femeia mai ușoară? 🙂
Mai uşoară decât mine cred că-i e greu să fie până şi unei femei. Nu, femeile, pur şi simplu, ne sunt superioare. Noi, bărbaţii, suntem împiedicaţi, greoi, ele zboară. Cum zice Saramago, sporovăiala femeilor ţine lumea în echilibru. Sporovăiala e tot un fel de zbor.
Dacă ar fi să schimbați ceva la cărțile dumneavoastră, ce ați schimba? 🙂
Orice carte, ca orice traducere, e perfectibilă. Aş putea schimba la nesfârşit. Poate asta fac în fiecare carte de-a mea, încerc să o îmbunătăţesc pe precedenta, deşi ele par să nu aibă nimic de-a face unele cu celelalte. În acelaşi timp, mai cred şi că, deşi există infinite modalităţi de a spune aceeaşi poveste, o singură modalitate e cea potrivită, adică aceea pe care cititorii o recunosc.