Mark Sullivan este un autor foarte iubit de cititorii români și autorul bestsellerurilor Ultima vale verde și Sub un cer sângeriu, publicate la Editura Trei. A scris 18 romane, printre care celebra serie Private – bestseller #1 New York Times (împreună cu James Patterson). Cărțile sale au fost recompensate cu nenumărate distincții, printre care New York Times Notable Book și Los Angeles Times Best Book of the Year.
A crescut în Medfield, Massachusetts și a absolvit Hamilton College cu o diplomă în literatură engleză, înainte de a lucra ca voluntar în cadrul Trupelor de Menținere a Păcii din Nigeria. La întoarcerea în Statele Unite, a absolvit Medill School of Journalism din cadrul Northwestern University și a început o carieră în jurnalismul financiar, politic, apoi în cel de investigație. Un mare pasionat de schi și aventură, locuiește cu soția sa în Bozeman, Montana.
Romanul Sub un cer sângeriu este în curs de ecranizare de către Pascal Pictures, actorul Tom Holland urmând să interpreteze rolul principal.
În Orientul Mijlociu și în această parte a Europei trăim acum Ultima vale verde. Știu că ați început cartea cu o dedicație pentru refugiați. Cum simțiți acum legătura dintre poveste și evenimentele de la știri?
În primul rând, mi-aș dori să nu se fi întâmplat. Îmi aduc aminte că în tinerețe am citit o carte care se numea Trinity, de Leon Uris, iar mottoul spunea că nu e nimic nou, ne tot retrăim trecutul. Cu siguranță e adevărat și azi. Când am început să mă documentez pentru Ultima vale verde, habar n-aveam că o să vedem din nou, după aproape 75 de ani, o criză a refugiaților precum cea pe care am descris-o. Dar așa e, se întâmplă. Sigur, cartea spune povestea unei familii de nemți care a trăit în Ucraina mai mult de 100 de ani și a fost gonită de revenirea lui Stalin și a Uniunii Sovietice. Și pleacă de-acolo în România; de aceea am fost și eu acolo și am făcut o documentare amplă, am întâlnit oameni uimitori, care și-au amintit de primul val de refugiați. În carte sunt descrise două valuri — unul, când fuge familia Martel, și un altul imediat după război, când au plecat cam 20 de milioane de persoane. Sunt incredibil de impresionat de poporul ucrainean și de cât de aprig luptă pentru libertate. Nu este surprinzător, dacă te uiți la istoria lor și mai ales la ce a făcut Stalin Ucrainei în 1932–1933, când au murit de foame între 4 și 6 milioane de oameni, pentru că nu îngenuncheau în fața Moscovei. Așa că, din multe puncte de vedere, este o situație foarte asemănătoare. Când ai așa ceva în trecut, o să lupți pentru că știi deja ce vine și este inacceptabil. Așa că lupți.
Sub un cer sângeriu începe cu confesiunea lui Pino Lella, povestea reală a unui tânăr în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; Ultima vale verde are un punct de plecare similar – povestea reală a familiei Martel. Cred că cititorii ar vrea să știe cum ați descoperit povestea lor.
După ce am publicat Sub un cer sângeriu, multă lume mi-a spus că n-o să mai găsesc o poveste ca asta. Și știi ceva? Eram convins că o să găsesc și au început să-mi vină tot felul de scrisori, e-mailuri, mesaje de la oameni care vorbeau despre bunici sau ceva ce i s-a întâmplat unui cunoscut, lucruri care le aminteau de Sub un cer sângeriu. Așa că mi-am dat seama că trebuie să am niște criterii. Ce căutam, ce fel de poveste? Și când m-am gândit la Sub un cer sângeriu, mi-am dat repede seama că era o poveste emoționantă, însuflețitoare, că era tămăduitoare pentru unii, în timp ce pe alții îi transforma. Am scris aceste patru criterii și am început să analizez toate poveștile; multe dintre ele se apropiau, dar s-a întâmplat abia la un eveniment, o întâlnire Rotary, aici, în Bozeman, Montana. După eveniment a venit un tip și m-a întrebat „Știi familia Martel?”. L-am întrebat dacă se referea la firma de construcții, iar el a răspuns da, mi-a spus: „Cât am citit Cerul sângeriu, nu m-am putut gândi decât la felul cum a ajuns familia Martel în America; trebuie s-o auzi”. După două zile m-am dus acasă la familia Martel; GPS-ul mi-a spus s-o iau la stânga prin cartier. Am avut o senzație ciudată, pe care n-am reușit s-o înțeleg până n-am ajuns pe aleea lui Bill, am parcat și am coborât din mașină; atunci am avut revelația că eram 150 de metri de locul unde auzisem povestea lui Pino Lella. Am bătut la ușă și mi-a deschis Bill, care e un tip extraordinar, și a început să-mi spună povestea părinților lui, cum au fugit de sovietici, cu el și cu fratele lui Walter, practic într-o căruță cu coviltir trasă de doi cai. După vreo 10 minute îl ascultam atent și după o oră știam că povestea îndeplinea toate criteriile mele. Am ajuns să mergem în Ucraina împreună, după călătoria mea în Moldova și România.
O să încep cu România, unde am întâlnit, cum am mai spus, niște oameni incredibili, dintre care unii încă își aminteau, iar unul dintre ei, un bărbat pe care-l chema… cred că pronunț corect numele… Gheorghe Voiculescu, care este de fapt un erou național și unul dintre ultimii supraviețuitori de la Stalingrad. L-am cunoscut la Bârlad, avea vreo 97-98 de ani atunci și, din câte știu, este încă în viață. Avea o poveste remarcabilă, în primul rând despre Stalingrad și bătălia de la Cotul Donului, o luptă foarte cunoscută din timpul asediului, la care a participat și armata română, inclusiv domnul Voiculescu. A fost lovit de un mortier – când și-a revenit, a știut cu certitudine că va supraviețui războiului și a pornit prin focul luptei, să îngroape soldați români. Și a crezut, în adâncul sufletului, că este menit să devină apicultor și asta e ce-l ține în viață. Chiar și după ce e trimis înapoi în țară, iar România schimbă tabăra dintr-o alianță cu Germania într-o alianță cu Rusia. Ajunge imediat în închisoare, dar evadează, apoi ajunge iar la închisoare și evadează, și încă o dată, iar până la urmă stă în detenție patru ani, supraviețuiește și se duce acasă convins că o să devină crescător de albine. Am cunoscut foarte rar oameni care îți ajung direct la inimă. Iar el e unul dintre ei. Și așa a ajuns să facă parte din poveste, desigur o variantă ficționalizată a sa. A fost minunat.
Și apoi am mers în Ucraina cu Bill și Walter și am găsit ruinele casei de unde fug ei la începutul cărții. A fost un moment extrem de emoționant pentru ei să-și refacă parcursul vieții, iar pentru mine, să fiu acolo, să fiu martor la momentul în care se confruntă cu ce s-a petrecut și apoi să mergem la Poltava, un oraș din Ucraina care este chiar acum sub atac… acolo am găsit muzeul unde fusese închis în subsol domnul Martel. Am coborât în subsol și, am stat acolo, în încăperea unde fusese ținut domnul Martel, împreună cu alți 500 de oameni, dintre care unii mureau noaptea; te zguduie profund, mai ales când îți dai seama că sunt lucruri care li s-au întâmplat unor oameni adevărați. Ne-am confruntat cu asta în subsolul acela și toate lucrurile astea au contribuit la povestea despre refugiații care nu încercau decât, în cazul familiei Martel, să fugă din calea războiului. Mulți dintre cei pe care-i vedem chiar acum încearcă doar să fugă din calea războiului; ai spus și tu că jumătate de milion de oameni au trecut prin România. Știi, nu e prima dată că se întâmplă. S-a întâmplat de multe ori să treacă refugiați prin România și toată Europa de Est. E trist.
Da, e trist. Și mă gândeam zilele trecute că istoria se repetă. La începutul secolului XX am avut un război, apoi pandemie, după aceea criza economică, recent am avut pandemia, acum război și Dumnezeu știe…
Adevărat.
În afară de vizita în Ucraina și alte vizite în România și Moldova, care e cel mai intens moment al acestor călătorii de documentare?
Întâlnirea cu domnul Voiculescu a fost ceva foarte, foarte important pentru mine. Mi-a deschis ochii, pentru că-și aducea aminte de etnicii germani care fugeau și erau prinși între cele două armate. Își amintea totul. Și apoi am avut ocazia să discut cu mulți alții, pe care i-a găsit ghidul meu; am avut un ghid excepțional la București, care m-a ajutat să-i găsesc. Florian Burgui a fost extraordinar — i-a găsit pe oamenii ăștia, care aveau peste 90 de ani și-și aduceau aminte. Am fost la Cluj-Napoca, am avut discuții acolo, la Oradea, în celălalt capăt al țării. Și pentru că am putut discuta cu oameni care fuseseră martori la evenimente, cartea are un nivel incredibil, cred, de autenticitate legat de ce s-a întâmplat. Am încercat tot timpul să-mi aduc mintea în locul familiei Martel, pentru că eu mergeam cu mașina prin România; ei mergeau într-o căruță cu cai. Și sigur, când te duci în estul României, vezi chiar și azi aceleași căruțe cu cai. Așa că am putut să intru în mintea lor și, pe măsură ce avansam, am înțeles unde mă aflam eu în poveste. Cu fiecare loc unde mă opream, experiența era tot mai intensă; când au trecut prin munții către Transilvania și caii cădeau și alunecau pe versanți, chiar am reușit să intru în mintea lor, ceea ce a fost de-a dreptul uluitor. Și cred că asta ajută enorm cartea.
Este o carte plină de forță, prin descriere, prin personaje. Care dintre firele narative secundare v-a solicitat cel mai mult imaginația?
A trebuit să fac o documentare temeinică despre Ucraina, România și Moldova și am aflat că Holocaustul, ce credem noi despre Holocaust, Soluția finală a uciderii evreilor, a avut loc după ce Hitler a invadat Rusia. Și a mers în trei direcții diferite, pe trei fronturi diferite. Printre etnicii germani se aflau oameni care se opuneau nemților și erau alții care-i susțineau pe nemți. Mulți dintre acești etnici germani fuseseră izolați de Germania timp de un secol. Cu siguranță, familia Martel. Am vrut să înțeleg de ce unii dintre etnicii germani au participat la Holocaust. Am citit o grămadă pe tema asta și am aflat că unii chiar au luptat împotrivă, alții nu; mă străduiam să găsesc o cale să pun toate astea la un loc. Știam că doamna Martel a ajutat o evreică să facă rost de acte, acte falsificate care arătau că era nemțoaică și așa a putut fugi. Dar nu știam cum se leagă toate astea până n-am discutat cu nepoata domnului Martel. Soția lui, Adeline Martel, îi povestise că, după ce s-au întors, după invazia germană, domnul Martel trebuia să facă acoperișul pentru casa pe care o construia și s-a dus într-un oraș din apropiere ca să cumpere materiale. Ar fi trebuit să lipsească o zi și jumătate, dar a lipsit patru zile și jumătate. S-a întors zguduit și ea l-a întrebat ce s-a petrecut. Iar el i-a spus că a fost reținut de naziști și a fost obligat să îngroape evreii pe care-i omorau. A trebuit să mă confrunt cu asta și nu știam nimic altceva. Asta era tot ce știam. Așa că a trebuit să înțeleg prin ce a trecut el. Am reușit să găsesc orașul unde s-a petrecut. Nu era departe, era la vreo 18 kilometri, ceea ce e logic, ținând cont că ar fi trebuit să lipsească o zi și jumătate și mergea cu căruța cu cai. La începutul lui septembrie 1943, acolo au fost împușcați 8 000 de evrei, exact când a spus el că a fost forțat să îngroape evrei. Deci tot firul acesta este ficționalizat — partea cu el, care a fost forțat să îngroape evrei; a trebuit să recreez povestea pe baza unor relatări istorice, dar este și imaginația mea.
Deci avem ficțiune istorică, nu nonficțiune narativă. Cred că poate fi citită ca o carte de însoțire pentru transformarea personală, pentru că îi vorbește cititorului despre viață, moarte, sacrificiu și dragoste, generozitate, răutate, iertare. Cum ați trăit scrierea acestei cărți la nivel emoțional, psihologic? Cât de greu a fost să spuneți povestea?
Mi-a fost foarte greu să spun unele părți ale poveștii. Scenele din Dubăsari, unde sunt împușcați evrei, au fost unele dintre cele mai dificile din tot ce am scris. Foarte, foarte dificile și foarte solicitante. Problema cu acest gen de transformare emoțională prin care trece cititorul a fost în mare parte bazată pe o discuție pe care am avut-o cu Bill și Walter când plecam din Ucraina, iar Walter și cu mine ne îndreptam către Germania, să refacem traseul mamei lor în timpul evadării din țara controlată de sovietici. I-am spus lui Bill „corectează-mă dacă greșesc, dar tatăl tău părea, înainte să meargă în lagăr, genul de om care nu voia să fie băgat în seamă. Încerca să nu iasă în evidență. Încerca să nu fie ambițios, pentru că-și dădea seama că în comunism să fii ambițios, să fii inteligent, este de fapt în detrimentul tău și ajungi să fii trimis în Gulag. Văzuse că așa pățise tatăl lui, așa pățise tatăl lui Adeline, care nu se mai întorsese. Iar tatăl lui se întorsese distrus”. Și atunci am zis deci așa e el, și totuși evadează din lagăr. N-o să spun că e James Bond, dar așa e el, se transformă brusc și profită de orice ocazie să încerce să scape și își croiește drum prin toată Europa controlată de sovietici până în zona britanică, iar asta e de-a dreptul extraordinar. Și acest nivel de risc și de identificare a oricărei ocazii continuă pentru tot restul vieții lui. Nu era acolo înainte, și totuși merge așa mai departe. L-am întrebat de ce, iar el a spus că nu e nicio îndoială că în lagăr i s-a întâmplat ceva, dar nu vorbea prea mult despre asta. Bill a spus că e convins că tatăl lui a avut probabil unul sau doi aliați cu care a lucrat. Reconstrucția spitalului, turnatul betoanelor, munca pentru detașamentul morții — care sunt toate reale. A zis că o să trebuiască să-mi dau eu seama cum s-a întâmplat. Și-mi aduc aminte că mi-am zis bine, am găsit omul care-mi trebuia. Și acesta era apicultorul, care a apărut din senin, când l-am cunoscut pe domnul Voiculescu și a ajuns să facă parte integrantă din poveste. Voiculescu este cel care începe povestea. Nu înțelegem de ce, dar Emil și-a pierdut credința în Dumnezeu. Apicultorul este cel care îi arată că nu a fost abandonat de Dumnezeu, dimpotrivă, iar credința lui renaște. Și nu numai asta, dar devine o persoană cu totul diferită prin acel proces de transformare. Își dă seama că nu contează ce ți se întâmplă în viață, ci ce sens îi dai tu. Iar acest sens îți poate da putere sau te poate slăbi; de tine depinde. Asta află el și continuă să-și trăiască restul vieții așa. Pentru că în profunzime este povestea transformării lui Emil. Sigur, este și povestea lui Adeline. Adică ea este o persoană uluitoare și o forță de coeziune incredibilă în familie. Însă din punct de vedere al persoanei care se schimbă radical, este Emil.
În ce măsură portretele lui Emil, Adeline și ale restului familiei au rezultat din descrierile membrilor familiei și în ce măsură din imaginația dvs.?
Am avut noroc că am avut două înregistrări de vreo 95–100 de minute cu Emil și Adeline, făcute la sfârșitul anilor 1970 și transferate de pe casete pe CD-uri și apoi în format mp3. Am putut să-i ascult efectiv, în timp ce descriau o mulțime de lucruri. Nu multe despre lagăr, dar Emil descria cum aduna resturi de lemne și li le vindea bucătarilor. Și cum lucra pentru brigada morții, cum a lucrat la construcția spitalului, cum a lucrat la betoane. Descrie toate lucrurile astea și nu-i place să vorbească despre ele. Adeline vorbea engleza mult mai bine decât el, iar eu am putut să ascult, chiar de la ea, povestea detaliată a călătoriei. Și apoi am putut, desigur, să discut pe larg cu Bill și Walter și să călătoresc cu ei. Doamna Martel și Emil, dar în special după ce a murit Emil, Adeline a avut o relație foarte apropiată cu nepoții săi, iar eu am avut ocazia să discut cu toți. Fiecare dintre ei a avut de spus o altă poveste, iar eu am putut să le pun cap la cap. De-aici a venit cea mai mare parte.
Mă gândeam că au reușit să supraviețuiască acestei călătorii extraordinare pentru că erau un cuplu atât de solid. Erau diferiți, dar foarte puternici, iar comunicarea dintre ei era remarcabilă. Puteau discuta despre orice. Se aveau unul pe altul și secretul lor.
Așa este. Și Adeline ajunge dintr-o poziție de credință solidă, cât este el închis și se instalează sistemul poliției secrete în Germania de Est, ajunge să treacă printr-o criză de credință. Ajunge de la credință la îndoială. Iar el trece de la îndoială absolută la credință și amândoi ajung, în final… Ceea ce am considerat întotdeauna că este finalul poveștii este momentul când se reîntâlnesc în gară. Și atunci se privesc unul pe celălalt, după ce au trecut printr-o serie de experiențe incredibil de brutale. Amândoi consideră că viața lor este un miracol. Este uluitor.
Cred că poate pentru Adeline este un periplu de înțeles, de la credință la îndoială. Dar pentru Emil, a fost miraculos, pentru că mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-a cunoscut pe Gheorghe; cum ar fi fost altfel, pentru că Gheorghe a plantat sămânța viitoarei credințe a lui Emil.
Da, așa e. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Gheorghe, n-ar fi trecut prin această transformare, însă mie mi se pare că așa se întâmplă în viață — cunoști omul de care ai nevoie; dacă asta ceri, întâlnești omul de care ai nevoie. Am avut parte în viață de o mulțime de lucruri cu acest efect norocos și întotdeauna las loc pentru așa ceva când fac documentarea. Întâlnirea cu apicultorul a fost exact asta; a fost… habar n-aveam cine era domnul Voiculescu până nu l-am cunoscut și până nu mi s-a spus cine era; nu l-am căutat eu. A apărut pur și simplu în viața mea și a fost un dar extraordinar să-l cunosc și să pot scrie despre el. Și am vrut să fie prezent și acest aspect în viața lui Emil — uneori ni se trimit, nu știu dacă îngeri, dar ni se trimit oamenii de care avem nevoie, spiritele de care avem nevoie, iar el cu siguranță a avut parte de așa ceva.
Poate greșesc, dar în România, în Ucraina, poate și în Rusia, credința ortodoxă îți oferă asta: te pui în mâinile Domnului. Oamenii de la țară spun așa în fiecare zi — mă pun în mâinile Domnului și orice îmi dă, îmi dă cu un motiv. Iar filosofia de viață a lui Gheorghe este foarte comună, am recunoscut-o de la bunicii mei. E în sângele nostru.
Mă bucur că ai recunoscut-o aici. E minunat. Există un moment în care Emil face un salt de credință. Trăiește această renaștere a credinței, dar este vorba și despre procesul său de gândire — cum gândește despre viața lui, despre tot ce i s-a întâmplat. Și crede că o să scape într-un anume fel. Au petrecut o grămadă de timp plănuind să evadeze cu un ponei din brigada morții, iar el este eliminat de-acolo, e trimis la gară, să sape. Și dintr-odată își dă seama —aici e scăparea. Face un salt de credință extraordinar și se lasă dus de el. Și ajungi să te întrebi dacă vechiul Emil ar fi făcut-o. Nu știu. Nu cred. Dar o face. Și din acest moment, îi apar în cale tot felul de obstacole, dar el a pornit pe calea lui. În mintea lui nu există nicio îndoială că o să ajungă acolo. E extraordinar.
Să ne întoarcem la titlu, la metafora din titlu — Ultima vale verde. Ce înțeles are pentru cititorii noștri?
În primul rând, de unde a venit. După mai multe mărturii, doamna Martel lucra pentru o evreică din Birsula, în Ucraina. Nu-mi aduc aminte dacă se numește tot așa, dar așa se numea atunci. Iar femeia se purta foarte bine cu ea. Era o femeie în vârstă, Adeline îi gătea și era și menajeră. Ester Kantor avea un portofoliu de tablouri, iar Adeline se uita printre ele și îi plăcea foarte mult un tablou cu o vale verde minunată, cu un râu care trecea prin mijloc și munți înzăpeziți care o înconjurau. Îi plăcea foarte mult și-i făcea plăcere s-o privească; se imagina trăind acolo într-o bună zi. În carte, când pleacă, e ca în orice excursie în care pleci cu copiii, care tot întrebau „când ajungem?” și „unde mergem?”. Iar ea începe să le descrie tabloul. Ideea era că merg într-o vale verde frumoasă, înconjurată de munți, unde o să se bucure de libertate și o să-și poată duce viața cum vor. Desigur, devine o mare metaforă în căutarea, în primul rând, a mântuirii pentru amândoi, dar reprezintă și un Eden metaforic, un paradis pe care cred că-l vor găsi și-l și găsesc când ajung în Montana, în valea Gallatin, unde stau și eu. Așa arată — o vale largă, întinsă, străbătută de un râu lat, cu cinci masive muntoase de jur împrejur. Ea a fost copleșită când a văzut-o, a spus că n-o să plece niciodată și nici n-a mai plecat.
E o poveste minunată. Ați găsit deja următoarea poveste?
Da. Mi s-a spus din nou că n-o să mai găsesc o poveste ca Sub un cer sângeriu sau Ultima vale verde. Dar am zis că eu cred că o să găsesc. În primăvara lui 2019, a murit un foarte bun prieten de familie, Alan Hayes. Ambii mei băieți stătuseră cu Alan în Salt Lake City, când încercau să intre în echipa de schi a Statelor Unite. Băiatul meu mai mare a fost unul dintre executorii testamentari, împreună cu alți băieți care stătuseră cu Alan de-a lungul anilor. Unul dintre ei era comandantul SEAL Team 6. După ce a terminat cu schiul s-a dus la Annapolis și a devenit membru SEAL, apoi comandant al celei mai dificile unități. Au stat o vreme împreună și au spus povești despre Alan și despre viața lor. Iar Eric îi spune povestea asta lui Connor, care mă sună a doua zi și-mi spune „Tată, cred că am auzit următoarea ta carte”. A durat ceva, dar până la urmă am reușit să mă întâlnesc cu Eric și cu celălalt tip care auzise povestea, Mick Mulroy, care era la vremea aceea unul dintre adjuncții secretarului Apărării din administrația Trump. Fusese în CIA, staționat în Kampala, în Uganda. Acolo auzise povestea asta extraordinară, despre un băiat și o fată de 14 ani care sunt răpiți de o căpetenie mesianică, împreună cu alți 20 000 de copii și sunt transformați în soldați. Instrucția e mai grea decât la SEAL și mulți dintre ei mor. E tot o poveste pe care nu-ți vine s-o crezi. În primul rând, este lipsa de omenie a omului față de om. Și totuși povestea este despre cum copiii ăștia se agață de omenia lor când ajung într-o situație inumană. Cam pe la jumătatea chinului, care durează zece ani, se întâlnesc și se îndrăgostesc sincer unul de altul. Iar forța dragostei îi salvează și-i ajută să scape, apoi devin parte dintr-un efort de a-i aduce acasă pe toți copiii-soldați. Despre asta e cartea.