Scriitorii americani Tennessee Williams, F. Scott Fitzgerald, Eugene O’Neill, William Faulkner și Ernest Hemingway erau alcoolici înrăiți, poeții Coleridge și Keats erau opiomani, la fel ca și autorii Marcel Proust și Edgar Allan Poe, iar pictorul Vincent Van Gogh a băut absint până și-a pierdut mințile. Sunt doar câteva exemple de celebrități culturale care și-au legat destinul de așa-zise stimulente ale creativității. Culmea, nu există dovezi că ar fi produs vreo operă magnifică în timpul vreunei beții. Poate doar bilete de amor sau autografe pe șervețele.
De fapt, ideea că alcoolul și drogurile ar fi niște combustibili ai minții creative este un mit, susține Dr. Iain Smith, expert în dependențe la Spitalul Gartnavel Royal din Glasgow, într-un studiu recent. Dimpotrivă, alcoolul și substanțele halucinogene au darul de a șubrezi creativitatea și imaginația: dacă ați avut vreodată o beție cruntă, ce vă mai amintiți? Nimic! „Motivul pentru care atât de mulți creatori de opere artistice au apelat la alcool și droguri este unul singur: starea lor emoțională. Persoanele creative sunt mult mai emotive“. Elixirul magic de care se folosea William Styron e un bluf, nu stârnește imaginația nimănui. Raymond Chandler spunea adesea că un bărbat nu e bărbat destul dacă n-a trăit măcar o beție cruntă, dar recunoștea că romanele sale au apărut în pauzele dintre episoadele de alcoolism.
Cu toate acestea, istoria conține numeroase declarații ale scriitorilor despre binefacerile alcoolului. Un mare scriitor trebuia să aibă măcar un viciu la vedere, de ce să nu fie băutura? Una anume, de fapt: Ernest Hemingway, după ce le-a încercat cam pe toate (făcând pasiuni vremelnice pentru Daiquiri, rom cubanez și alte tării), a ales Mojito, un cocktail inventat la Bodeguita del Medio în Havana, Cuba. Era atât de bun, încât a devenit preferatul altor celebrități mondiale, precum Brigitte Bardot, Nat King Cole, Jimmy Durante, Erroll Flynn. Hemingway susținea că bea din motive de socializare: doar nu putea să stea la crâșmă cu amicii fără să aibă un pahar de alcool în față! Nepotul său a profitat de pasiunea bunicului și a scris în urmă cu câțiva ani, împreună cu Mark Bailey, cartea Hemingway and Bailey’s Bartending Guide to Great American Writers, care nu este doar o colecție de povestioare amuzante despre scriitori celebri și bețivi, ci și un rețetar serios pentru un barman cu aspirații culturale.
William Faulkner nu s-a sfiit să declare că ritualul său nocturn de scris includea și câte o gură de whiskey. „Nu există whiskey prost, se întâmplă doar ca unele mărci să fie mai gustoase decât altele. Până la 50 de ani trebuie să bei cu moderație, dar după aceea ești prost dacă nu exagerezi puțin, măcar o dată!“, obișnuia el să spună. Mai târziu a ales cocktailul Mint Julep, pe care amicii barmani îl lăsau să și-l prepare singur.
Carson McCullers a inventat și ea o băutură, pe care a botezat-o Sonny Boy: ceai fierbinte cu sherry. La apogeul perioadei sale alcoolice, începea ziua cu o bere, până seara se trata cu Sonny Boy, iar la cină alegea un cocktail tare, gen Long Island Iced Tea, care conține gin, vodcă, rom, tequilla și Cointreau.
F. Scott Fitzgerald și soția lui Zelda erau prieteni buni cu ginul, pe care îl confundau cu apa. Nu le lipsea niciodată din casă, nici măcar în perioada prohibiției. Se spune că aveau câte o sticlă în fiecare cameră, ca să nu rămână fără combustibil. O anecdotă care circula în perioada anilor 20 spunea că ei doi au apărut în pijamale la o petrecere ad-hoc, pentru că pe bilețelul-invitație pe care îl primiseră scria „Come as you are!“. Este deja celebră butada lui F. Scott Fitzgerald: „mai întâi bei un pahar, apoi paharul bea un pahar, apoi băutura te bea pe tine“.
Jack London povestea la un moment dat cum a devenit alcoolic: „Începusem să sărbătoresc zilnic scrierea a câte 500 de cuvinte cu câte un pahar…și nu mai știu de când am început să celebrez anticipat câte o mie de cuvinte, cu regularitate de ceasornic, iar apoi norma a scăzut“.
John Cheever s-a opus din răsputeri internării la dezalcoolizare, deși în perioada aceea a produs cele mai savuroase pagini de jurnal, observându-și vecinii de salon: un fost balerin, un fost patron de magazin de delicatese și un ex-marinar care puțea îngrozitor. Cel mai mult îl amuza fostul balerin, care citea doar biografii de celebrități, în cada plină cu spumă. După tratament, Cheever era mai slab cu 10 kilograme, se simțea ca la 20 de ani și a scris Falconer, unul dintre cele mai bune romane americane ale secolului trecut.
Stephen King a spus într-un interviu că nu își amintește să fi scris el Cujo, în 1981. Dar, după o intervenție în forță a familiei, care i-a curățat biroul de cocaină, cutii de bere, sticle de alcool, Xanax, NyQuil, Valium, marijuana, s-a lăsat dus la dezintoxicare. Renunțarea bruscă a însemnat și o schimbare de stil narativ, primele romane de după dezintoxicare fiind pline de tensiune. King susține că romanul The Shining este de fapt un act de exorcizare a propriilor demoni.
…și lista poveștilor despre creatori de mari opere literare și alcool sau droguri ar putea contina la nesfârșit. Vă mai puteți documenta despre alți câțiva scritori celebri pentru pasiunea bahică: Richard Yates, Jack Kerouac, Malcolm Lowry, Brendan Behan, Patrick Hamilton, Philip Larkin, Kingsley Amis, Marguerite Duras, Françoise Sagan, Dorothy Parker, Ellen Gilchrist, Raymond Carver, Jean Rhys.