Norman Manea, proaspăt laureat la Premiul Național pentru Literatură al USR, este și primul autor român care devine membru de onoare al Societăţii Regale Britanice de Literatură. „Un scriitor superb“, cum îl descrie Mario Vargas Llosa, Norman Marea este unul dintre cei mai recunoscuţi autori români contemporani, cu o reputaţie internaţională care îl clasează printre potenţialii candidaţi la Premiul Nobel pentru Literatură. Născut în 1936, Norman Manea a emigrat din România în. În prezent, trăieşte la New York, unde predă literatura europeană la Bard College. Volumul său Întoarcerea huliganului a câştigat Premiul Medicis Etranger, fiind considerat de cotidianul The New York Times „o carte extraordinară, o viziune asupra totalitarismului universală şi totuşi asumată intim, ca la Kafka“. Un interviu în exclusivitate pentru BookMag, în care Norman Manea vorbește despre scris, copilărie, tema despre care n-a scris până acum și România.
Când ați devenit dependent de cuvinte, de literatură?
Foarte devreme, în copilărie.
Spuneați într-un articol că scrisul este o meserie copilărească, chiar și când devine foarte serios. Ați păstrat până azi această definiție?
Da. Copilărească și extrem de serioasă, dar și grea: singura care începe mereu de la început sau dinaintea începutului.
Care a fost cea mai mare provocare a dumneavoastră, ca scriitor în exil?
Provocarea persistentă este de a mă regăsi pe mine însumi, într-un mediu atât de străin. Influența exteriorului este inevitabilă, chiar dacă mai puțin violentă în cazul unui scriitor al interiorității.
Cât de importantă este traducerea pentru o operă literară?
Pentru ca o operă să circule dincolo de frontierele limbii în care a fost scrisă, traducerea este un prim pas. Măiestria traducătorului este decisivă.
Povesteați într-un interviu că după patru ani de deportare in Transnistria v-ați întors acasă maturizat brusc, un lucru șocant pentru un copil de 9 ani. Care este cea mai puternică amintire a dumneavoastră din acea perioadă?
Prima noapte când am fost scoși din vagoanele de vite, la frontiera ucraineană, la Ataki, în vacarmul împușcăturilor, al țipetelor, al loviturilor date în stânga și în dreapta.
Ați ezitat mult înainte de a lua decizia de a părăsi România, în 1986. Ce anume vă determina să amânați plecarea?
Dependența de limba română.
Probabil că fiecare scriitor pune în cărțile sale o bună parte din ființa sa spirituală, din amintiri, din vise. Care dintre cărțile dumneavoastră vă conține, în cea mai mare măsură?
Sînt în toate și o integrală esențializată ar veni din toate.
Memoria, supraviețuirea, păstrarea verticalității morale, evitarea rutinei, încercarea de ieșire din tiparele impuse de totalitarism sunt printre temele pe care le-ați abordat în cărțile dumneavoastră. Mai este vreo temă despre care ați vrea să scrieți?
Una esențială, mai importantă decât toate și căreia nu i-am putut dedica o carte masivă, cum aș fi vrut: iubirea.
Ați fost comparat cu Gogol, Mann, Kafka, Musil, Blecher, Bruno Schultz … Care sunt (dacă există) “maeștrii” dumneavoastră într-ale scrisului?
Ați enumerat destui. Ar mai fi Proust, firește, probabil și alții.
Propuneați acum câțiva ani ridicarea, alături de monumentele ale eroismului și curajului, a unor monumente ale rușinii și umilinței, care să amintească fiecărei națiuni de episoadele de nedreptate din istoria sa.
Propunerea mea rămâne valabilă și este esențială, continui să cred. Suferința, culpabilitatea, rușinea, regretul, sînt cel puțin la fel de importante ca eroismul. Despre România, întrebați istoricii care se ocupă de convulsiile trecutului și prezentului.
Mai sunt intelectualii români ispitiți să aibă reacții extreme?
Este destul să cercetați presa la zi. Energia de maculare a fost și a rămas în România intensă.
Foto Norman Manea: Adrian Vilău, Adevărul