Dacă amesteci într-un pahar cu apă o anumită cantitate de zahăr, nivelul lichidului din pahar nu crește, fiindcă moleculele zahărului completează spațiile libere dintre moleculele apei – așa procedează Cortázar (mai ales în povestiri), așa strecoară el miraculosul în realul cel mai banal, excepționalul în cotidian.
Roberto Bolaño îţi pune în mînă ţie, cititorul, şi paharul cu apă, şi zahărul, să le combini singur, oferindu-ți, cum spune un personaj al său, complicitate și bucurie, oferindu-ți ocazia de a deveni detectiv literar, opera lui fiind un mare puzzle, cu personaje și situații care se repetă, dezvăluindu-se pe măsură ce o parcurgi.
La 17 ani m-a înnebunit prima frază din Procesul lui Kafka, n-am știut de ce, poate fiindcă dădusem peste cel care știa să pună cu nonșalanță ”masca verosimilului pe chipul neverosimilului”, cum aveam să citesc mai tîrziu într-un eseu de Milan Kundera, în orice caz a fost prima oară cînd m-a interesat numele traducătorului și traducătorul era Gellu Naum.
Gellu Naum te pune în situația să ai de-a face cu tine însuți, te anunță că ai putea fi un om liber, că a fi liber presupune un efort de o viață, că poezia este o cale spre acestă libertate, un vehicol care pe el l-a ajutat să refacă legătura cu ”lucruri uitate”, cu ”partea cealaltă”, fără să piardă legătura cu partea aceasta!
Cînd am chef să văd ce se întîmplă cînd toată lumea are dreptate și nimeni nu e fericit, (re)citesc Povestirile lui Cehov.
Să-ți amintești, adică să reconstitui cu ajutorul limbajului, diferitele vîrste prin care ai trecut, să le parcurgi din nou, ca pe niște straturi suprapuse din care ești alcătuit, punînd în cuvinte tot ce nu știai să numești în multele etape ale copilăriei și tinereții tale – cam asta cred eu că face Simona Popescu în Exuvii, una dintre cărțile mele preferate din literatura română contemporană.
Am citit tîrziu Micul Prinț, pe la douăzeci de ani, dar îl recitesc de cîte ori mi se face dor de vulpea îmblînzită/îmblînzitoare, de lampagiul pentru care o zi e un minut, de rosa capricioasă, de micul prinț însuși, copil trist și înțelept, pe care îți vine să-l iei în brațe ca să nu-i mai dai drumul.
Povestea lui Bartleby, copistul de pe Wall Street, de Herman Melville, este pentru mine povestea însingurării absolute și a refuzului lumii, un fel de sinucidere lentă descrisă într-un limbaj de-o simplitate înspăimîntătoare.
Recitesc din cînd în cînd J.D. Salinger – Nouă povestiri și Seymour: o prezentare –, ca să mă reîntîlnesc cu copiii și adolescenții lui genialoizi, ca să-mi amintesc de încrederea deplină și melancolică a lui Seymour în poezie.
În Trilogia New York-ului Paul Auster scrie trei povești cu detectivi care, fără s-o știe, urmăresc mecanismul limbajului și sensul cuvintelor, ei fiind de fapt cei urmăriți de ochiul ironic al autorului.