de Oana DUȘMĂNESCU
O zi. Ultima.Tocăniţa de ceapă din fiecare seară şi o lume obişnuită. O lume atât de obişnuită încât şi-a format propria ei armonie, alături de propriul ei locatar. Vorbeşte vulgar în limite, ca oricare om. Obişnuit. Trăitorul vieţii cu soţie, soacră şi copil nu vede nimic rău la înşiruirea învelită în rutină. Şi nu, chiar nu e nimic rău în asta. Dar nici bine.
Nu ştiu dacă a fost sau nu în intenţia lui Călin Torsan să deseneze o hartă halucinantă de oameni-locuri-întâmplări, un desiş de idei şi cuvinte care surprinde, intrigă, te face să te recunoşti învins şi să te întrebi: „Unde vrea să ajungă omul ăsta cu mersul lui accelerat prin prezent şi trecut, cu personaje care apar pe pagina 20, dar pe pagina 21 dispar, are ceva de spus sau doar ne plimbă, în şagă, printre gîndurile sale săltăreţe, să ne amăgească, să ne sucească minţile fără un scop?”
Scriitorul denumeşte zilele. Vrea să ştim cu exactitate data la care, de pildă, a plecat de casă fără să folosească toaleta, de teamă să nu o trezească pe fiica sa. Pasiunea sau chiar obsesia pentru timp, pentru trecere, este de fapt pasiunea pentru supravieţuire. Sau chiar obsesia pentru supravieţuire, dacă mai punem la socoteală şi ataşamentul afectuos, aproape familial, faţă de mîncare. Ar mai fi, desigur, şi atenţia acordată lumii olfactive, prin pasaje scabroase, intime, erotice, morbide. Căci și morbidul vine în cartea aceasta, într-un melanj firesc, exaltat şi care lasă posibilităţi infinite de citire şi de rumegare.
O înşiruire de vorbe din capul celui care se declară plin de litere şi cuvinte m-a făcut însă să îmi vâr capul mai adânc în paginile cărţii. „Pentru suflet nu există decât incertitudini”. Acesta este boala şi medicamentului sufletului, aşa se rupe şi se întregeşte el. Mai ales pentru că în apropierea acestei filosofii, personajul istoriseşte întâlnirea cu Bianca, cea care avea să-i devină între timp soţie. Şi alături de care începutul, cunoaşterea, fiorii, coincidenţele nu au nimic în comun cu prezentul lor, în care dorm în camere separate.
Se vede că autorul s-a lăsat purtat de taste şi, uneori, a scris în direcţia în care l-a purtat eroarea de typing sau impulsul unei secunde. Spontaneitatea se numără clar printre calităţile sale, citiţi-l cu încredere dacă aveţi ne-aşteptări!
Finalul însă l-am citit într-un tramvai neaglomerat, la crepuscul, când soarele nu ştia dacă să se retragă în linişte sau să mai cheme după el o repriză de ploaie. În final se desăvârşesc toate, iar ieşirea e numai una. M-a lovit sfârşitul lui Torsan, m-a lovit şi m-a făcut aproape fericită, în felul lui dur şi natural şi atât de dureros cum numai firescul poate durea şi bucura în acelaşi timp. E ceva familiar în paginile astea numerotate aiurea, ceva pitoresc de cunoscut şi de alert. Pulsează viaţa din ele. Trebuie doar scoasă din cuvinte şi trăită.
Da, e o dezordine ordonată în tot volumul lui Călin Torsan. Uneori te pierzi si te întrebi: “Dar eu ce mama naibii caut aici?” Aşa cum te întrebi, uneori, şi despre propria viaţă.