De ce să citeşti recenzii de film? Ce, n-avem ochi să vedem şi singuri cum e filmul? Asta-i o reacţie populistă împotriva criticilor de film care şi-au tot pierdut din putere în ultimii 20 de ani. Locul le-a fost luat de ratinguri, steluţe, campanii de promovare covârşitoare. Industria filmului comercial a înţeles că atâţia bani investiţi nu mai pot depinde de capriciile unui om, criticul. Adică cum? Eu cheltui sute de milioane de dolari şi vine unul şi spune că i-am aruncat aiurea pe geam şi-mi mai şi afectează vânzările.
Cum s-a întâmplat şi în alte planuri, investitorul şi consumatorul şi-au dat mâna peste capul criticilor, iar mulţi dintre aceştia din urmă nici n-au simţit, ba chiar s-au fandosit şi s-au depărtat de public şi mai mult. Ăia mari au rămas tot ăia…, criticii lansaţi de publicaţii sau televiziuni puternice acum 20-30 de ani.
Bunul, răul şi urâtul în cinema e o carte de divertisment critic scrisă de Andrei Gorzo. Sunt articole publicate acum 3-4 ani, foarte bine lipite, care curg cu un sens. E o carte fără pretenţii care-ţi aminteşte că filmul se consumă de trei ori minimum: înainte să-l alegi (în care se amestecă promo, recomandări, recenzii), în timp ce-l vezi şi după ce-l vezi (pas valabil şi în cazul celor mai comerciale filme, fiecare îşi scrijeleşte o linie pe scoarţa celebrală).
Totul începe cu un articol mai mare publicat iniţial în Re-Publik (o revistă de popcult foarte bună, care apărea acum vreo 5 ani – din păcate, n-a rezistat), despre marile blockbusteruri româneşti. Cele care au avut milioane de spectatori sunt mai toate din Hollywoodul ceauşist, propagandă şi divertisment (Mihai Viteazul, Nea Mărin etc). Gorzo se prezintă deloc sfios: dacă eşti varză, el te va călca în picioare – uneori ţi se va face şi milă de victime. Exerciţiul continuă şi cu filme postdecembriste, tâmpenii de care aţi uitat probabil (Azucena, Second Hand, Margo şi altele asemenea), iar Gorzo e un adevărat Rambo – îi rupe pe toţi fără milă şi cu o savoare care m-a împins pe net să caut filmele. Ca să râd şi eu.
Unui regizor, Ion Cărmăzan (Margo, 2006), după ce îi face praf o scenă lălăită cu o înmormântare îi spune simplu: „N-aş mai vrea să văd în viaţa mea un film de-al lui, dar l-aş lăsa să-mi filmeze înmormântarea“. Ticăloşii, filmul lui Şerban Marinescu, e lovit în cap cu o carte la fel de proastă semnată de Dinu Săraru. Bine, uneori critica se complică infinit. În cazul unui film al lui Daneliuc, de exemplu, pentru care Gorzo a votat finanţarea de la stat – şi pe care apoi îl rupe în două. Criticii care au puterea de a da bani filmelor (Gorzo a fost în juriul CNC), iată o situaţie cu adevărat aiurea. Tot la capitolul „româneşti“, i-aş mai spune că-l iubeşte bolnăvicios pe Caranfil. Şi amestecă destul de amuzant criteriile: Caranfil entertainerul e apreciat cu fine observaţii despre puneri în abis, poveşti în ramă şi celelalte. Poate de aia Restul e tăcere nu mi-a plăcut deloc. Dar cine-s eu să zic asta? Critic de film în nici un caz.
Cartea e foarte entertaining şi pentru că se confruntă direct cu noi pe un teren dificil: filmele pe care le-am văzut cu toţii. Nu ştiu cât v-a plăcut filmul cu Patimi al lui Mel Gibson, dar Gorzo o zice bine: când îl vezi pe unu’ că ia bătaie tot filmul, fie că e Rambo sau Isus, aştepţi totuşi să dea şi el o bucată înapoi. Un mistic ar spune că în aşteptarea aia stă secretul. Un critic bun îţi spune să mai laşi subtilităţile, că e Hollywood, totuşi. Spuneam că terenul e dificil pentru că despre filmele populare toţi avem idei, păreri, opinii. Criticii care se exprimă doar în nişe artistice, doar despre filme supreme, într-un fel se şi ascund de confruntarea cu ghiolbani ca mine, spectatori duri, cu popocorn într-o mână şi bere în cealaltă. Gorzo nu se fereşte, dă motive credibile pentru care nici Babel, nici No country for old men nu sunt aşa mari precum s-a spus. Are şi un fel de a citi blockbustere care uneori mă scoate din minţi. Dar lectura lui Gorzo rămâne ultrapozitivă. Poate şi pentru că omul ăsta este anti-depresiv. Şi atunci când vede un film cretin, stă cu pixul în mână şi chicoteşte. Ce poate fi mai tonic?
Am doi mari critici tineri de film pe care-i urmăresc nonstop: Anca Grădinariu şi Andrei Gorzo. O aştept şi pe Anca cu un compendiu de articole, multe dintre ele bijuterii de publicistică. Cât despre Gorzo, un singur lucru mai am să-i mai spun: omul care a plâns la Hellboy nu poate fi decât de-al meu.