Povestea romanului Cel care mă aşteaptă este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează cu puţin timp înainte de revoluţia iraniană şi se concentrează asupra vieţii unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraş dezbinat de conflicte politice şi religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate şi nesiguranţă.
Destinul eroinei principale, Masumeh, este de fapt destinul oricărei femei iraniene din generația născută în anii 50. La vîrsta adolescenţei, Masumeh se îndrăgosteşte de un tânăr, în drumul ei spre şcoală. Deşi relaţia lor este inocentă – abia dacă îndrăznesc să schimbe cîteva priviri –, iubirea îi este descoperită, iar ea ajunge să fie măritată cu forţa. Din fericire, se nimereşte să aibă un soţ care îi permite să-şi continue studiile şi care, spre deosebire de bărbaţii din propria ei familie, nu încearcă să-i controleze viaţa pas cu pas. Treptat, Masumeh descoperă că soţul ei are cu totul alte preocupări decât familia şi că idealurile şi obiectivele sale politice îi pun viaţa în pericol, forţând-o să trăiască într-o continuă stare de îngrijorare şi nelinişte.
Parinoush Saniee a scris mai multe romane, printre care Tatăl celuilalt, ce s-a bucurat de un mare succes în Iran, după debutul cu volumul Cel care mă aşteaptă, în 2003. Deşi iniţial acest volum a fost interzis de două ori de regimul iranian, după publicare a cunoscut douăzeci şi patru de ediţii succesive. În 2010 a fost tradus în Italia şi recompensat cu prestigiosul premiu Giovanni Boccaccio. În prezent, autoarea are alte cîteva cărţi ce îşi aşteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură din Iran. Parinoush Saniee este mamă a doi fii, amîndoi trăind în străinătate, şi a devenit una dintre figurile cele mai cunoscute ale intelectualităţii iraniene.
Un interviu în exclusivitate despre un roman impresionant, cu o scriitoare extraordinară:
Câte femei din Iran împărtășesc destinul lui Masumeh, personajul principal din romanul dumenavoastră Cel care mă așteaptă? Putem spune că ea reprezintă prototipul femeii iraniene din a doua jumătate a secolului XX?
Da! Masumeh este un simbol pentru majoritatea femeilor iraniene din generația născută la mijlocul secolului trecut, într-o perioadă în care viața tradițională a suferit mici schimbări. În ciuda prezenței la școală a multor fete, educația încă nu era considerată ca importantă pentru ele. Vârsta medie de căsătorie era pe la 15 ani, așa că multe dintre ele nu ajungeau să termine liceul. Căsătoriile se încheiau în funcție de dorințele și preferințele părinților și dacă la început prima cultura tradițională, foarte curând a fost subminată de mișcări sociale agresive.
Care este povestea cărții Cel care mă așteaptă? Cum ați ales să scrieți despre o temă atât de delicată și periculoasă pentru un autor iranian?
Titlul original al cărții este My Shares. Numeroșii ani petrecuți ca șef de cercetare în diverse structuri administrative m-au făcut să analizez fiecare evoluție socială cu ochi critic și să o tratez ca pe o temă de cercetare. Dintotdeauna mi-a plăcut să desfășor o cercetare extinsă asupra rolului femeii în societatea iraniană.
La început, în studiile mele am identificat și clasat cronologic diverse evenimente. Atunci am observat că a apărut o gemerație femei care își asumă din ce în ce mai multe responsabilități, fără să aibă pregătirea necesară și nici informații. În ciuda limitărilor și dificultăților, am reușit să finalizez proiectul cu niște concluzii relevante și mă bazam pe faptul că statisticile urbane le vor da și mai multă greutate. Dar mi-am dat seama că cititorii unor astfel de studii sunt foarte puțini și, în plus, nu doream să îmi prezint munca drept un șir statistic, ci să descriu efectele acestor chestiuni și impactul pe care îl generau asupra vieților concetățenilor mei.
Așa am ajuns să îmi pun cercetarea într-o formă ficționalizată și să aleg un simbol pentru fiecare factor de schimbare. Eroina mea se numește Masumeh (care înseamnă „inocenta“), fiindcă niciuna dintre problemele cu care se confruntă nu este rezultatul acțiunilor sau greșelilor ei. În realitatea, ea plătește pentru efectele tradiției, culturii, societății și politicii.
Era o imigrantă, pentru că în perioada copilăriei sale s-a produs o trecere de la economia bazată pe agricultură la economia industrială, care a deteminat o migrare masivă a populației de la sate la orașe. A fost nevoită să se mute de la Qom la Tehran și să treacă de la o societate concentrată pe religie la una cosmopolită, iar asta m-a ajutat să demonstrez uriașele contradicții care existau între două orașe aflate la distanță de 150 km unul de altul.
Am construit apoi povești pentru fiecare secțiune a cercetării care era susținută de studii de caz. Reacțiile primite de la cititori mi-au arătat că statisticile mele erau corecte și reprezentau multe destine reale ale unor persoane care s-au identificat cu personajele atât de mult, încât îmi spuneau că le-au fost reproduse episoade din viață.
Cartea a fost interzisă de două ori la publicare, dar în lupta cu cenzura v-ați bucurat de sprijinul laureatei Nobel Shirin Ebadi. De ce v-au interzis cartea și ce argumente a avut doamna Ebadi în apărarea operei dumneavoastră?
După cum știți, publicarea unei cărți în Iran nu este și n-a fost vreodată o treabă ușoară. Cartea a fost trimisă la Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice în timpul conducerii domnului Khatami, când țara se bucura de o guvernare moderată. Dar chiar și atunci, după luni de deliberări, au respins-o. În aceeași perioadă, câtorva editori li s-a permis să publice fără aprobare administrativă diverse cărți alese de ei, cu asumarea responsabilității pentru eventualele atacuri la adresa sistemului. În același timp, clericii se purtau ca niște judecători și cereau ca multe cărți să fie retrase de la vânzare. Editorul meu a fost printre cei câțiva și, riscându-și afacerea și banii, a decis să îmi publice cartea, pentru că i-a plăcut foarte mult. Controlând foarte atent distribuția, a reușit să vândă primul tiraj în doar două luni, înainte ca vreo autoritate să realizeze că romanul fusese publicat.
A fost o șansă unică, pentru că ulterior cartea a fost interzisă la publicare.
Așa că a trebuit să ne adresăm din nou Ministerului Îndrumării pentru aprobarea publicării și am obținut-o, după câteva luni. În scurt timp au fost vândute 13 tiraje, apoi la conducere a venit dl. Ahmadinejad și autoritățile au început să reevalueze aprobările de publicare date în ultimii ani și au interzis din nou anumite titluri, printre care și acesta. În interesul afacerii sale, editorul meu a decis să nu conteste această măsură, dar eu m-am alăturat unui grup de autori și editori care contestau lista cărților interzise retroactiv și am deschis un proces. Doamna Ebadi a fost de acord să ne reprezinte și a convocat o conferință de presă pentru a enumera legile care fuseseră încălcate, iar eu am citit o piesă satirică la adresa acțiunilor ministerului. A doua zi presa vuia, iar editorul meu a primit un telefon prin care era anunțat că i se acordă permisiunea să publice cartea, cu singura condiție ca noi să retragem procesul. Doamna Ebadi ne-a recomandat să acceptăm oferta, pentru că părea singura cale de a restaura drepturile noastre încălcate. Până la urmă, noi nu doream decât restaurarea situației anterioare, nu să facem scene și să lansăm sloganuri. Așa că s-a tipărit al paisprezecelea tiraj, de trei ori mai mare decât în mod obișnuit. Apoi mi-au interzis a doua carte, când ajunsese la a patra ediție. De atunci nu am mai avut conflicte cu autoritățile, iar astăzi prima mea carte așteaptă cea de-a 24-a ediție, iar cea de-a doua a ajuns la a zecea ediție.
Ce e mai interesant abia acum vine: la câteva luni după acea conferință de presă am pirmit înștiințarea că grupul nostru de protestatari a fost condamnat de o instanță, fără ca noi, avocații noștri sau Ministerul Îndrumării să apară în fața judecătorilor.
Masumeh se luptă pentru fiecare dorință importantă din viața ei: să învețe, să fie educată, să citească, să își aleagă partenerul de viață, să iubească, sa aibă o familie…Fiecare capitol al cărții decodează încă o luptă pentru încă o dorință. Personajul e complex. A avut vreun model real?
Cred că asta m-a atras și pe mine la femeile din generația ei. Femei capabile, care în ciuda inteligenței, a talentului, nu au avut parte de educație. Îndrăgostirea a fost cel mai mare păcat care a discreditat-o și a adus rușine asupra familiei. Căsătoria trebuia făcută conform tradiției, aranjată de părinți, cu un bărbat pe care nu îl dorea. Cu toate acestea, pe vremuri erau mult mai puține divorțuri decât astăzi. Au trăit perioade dificile, copiii le erau mici în timpul revoluției, dornici să trăiască mai bine, dar se confruntau cu pericolul înrolării forțate. Nu aveau altă șansă decât să părăsească ilegal țara ori să accepte înrolarea.
Procentul familiilor care își ascundeau copiii pentru a-i feri de înrolare era atât de mic încât era nesemnificativ din puncxt de vedere statistic. Dacă vreunul dintre membrii familiei avea tendințe disidente, capul familiei își pierdea slujba. Dacă prizonierii politicii nu reveneau la calea cea bună după prima încarcerare, erau rearestați și executați. Copiii acestor familii intrau la universitate dar erau urmăriți și controlați, ori nu intrau deloc, fiind declarați necorespunzători, dacă nu răspundeau cerințelor conducerii. În special aceste condiții au rănit femeile iraniene mai mult decât orice altceva. Au suportat toate aceste suferințe și numele niciuneia nu a fost până acum onorat public.
Masumeh este o mamă grijulie pentru copiii săi, iar romanul poate fi citit și ca o declarație de dragoste pentru viață, maternitate și iubirea însăși. Care este mesajul central al cărții, în viziunea dumneavoastră?
În loc să se lamenteze pentru ce au pierdut sau n-au avut niciodată, aceste femei au perseverat, cu iubire necondiționată și integritate, pentru a obține mai mult pentru copiii lor. S-au sacrificat concentrându-se asupra educației copiilor. Iată de ce acum 68% din studenții iranieni sunt fete. Această generozitate extremă față de copiii lor le-a făcut pe aceste femei să uite de drepturile lor civile și sociale. Le-a făcut să uite că sunt oameni și se pot bucura de viață. Aceasta a fost intenția mea, să întreb care e răsplata pentru aceste femei, pentru iubirea și generozitatea lor? Ce primesc ele de la viață? Și când e momentul să se concentreze și asupra propriilor nevoi, în loc să le pună pe ale celorlalți pe primul plan?
Cel care mă așteaptă este un roman despre eroi, revoluție, idealuri politice și sacrificiu. Istoria dumneavoastră personală este parte a acestei cărți?
Politica este o parte a vieții în orice țară din lumea a trei. Orice schimbare în acest domeniu influențează viețile oamenilor. Chiar și acum, ceea ce avem voie sau suntem forțate să purtăm se poate schimba odată cu alegerea nooului președinte!
Am crescut într-o familie foarte educată, care iubea literatura și poezia. La cină vorbeam întotdeauna despre politică. Cred că am învățat primele cuvinte din sloganuri scrise pe pereți de activiști. Eram foarte tânără când am aflat că suntem naționaliști și acasă erau discuții aprinse pe tema aceasta.
Una dintre primele mele amintiri este o zi fierbinte de vară în care mergeam de mână cu tatăl meu și pe lângă noi a trecut un camion plin cu oameni care strigau diverse lozinci. N-am să uit niciodată sentimentul pe care l-am avut când o lacrimă de-a tatei mi-a căzut pe mână.
Viața la universitate era și ea plină de discuții politice amănunțite. Mi-am dat seama că sunt mai multe grupuri, le-am studiat pe toate, dar nu m-am alăturat niciunei tabere.
Cartea conține multe scene intense, solicitante din punct de vedere emoțional. V-a fost greu să o scrieți?
Am talentul de a-i portretiza pe alții și de a înțelege cu ce probleme se confruntă, aproape la aceeași intensitate. Nu sunt sigură dacă asta e o slăbiciune sau o calitate! E unul dintre motivele care m-au împiedicat să continui studiile de psihologie și consiliere, chiar dacă am îndeplinit tot felul de sarcini dificile de-a lungul carierei.
Viața mea nu are nimic în comun cu a lui Masumeh, dar în timp ce scriam cartea mi se întâmpla să izbucnesc în lacrimi imaginându-mi suferințele și durerile ei. Poate și pentru că în viața profesională am întâlnit destule cazuri asemănătoare cu al ei.
Ați primit premiul Giovanni Boccaccio și, dincolo de valoarea literară, a confirmat și contribuția cărții la o mai bună înțelegere a societății iraniene.
În sensul în care oamenii sunt conștienți că e o ficționalizare a unei cronologii istorice, cartea poate fi privită ca o fereastră către realitatea trăită de iranieni.
Dacă această carte ar putea arăta Iranul lumii sau ar putea răspunde unor întrebări ale tinerei generații despre trecutul nostru turbulent, atunci eu mă declar fericită și împlinită.
Această carte v-a schimbat viața?
La mine în țară nu, căci mai scrisesem și înainte. Multe dintre cercetările mele au fost publicate și încă mai există prin bibliotecile diverselor instituții. Poate că m-a făcut cunoscută în lumea scriitorilor și în cercurile literare. M-a făcut să mă simt diferit și asta a fost o realizare. Iar simpatia primită din exterior este dovada că oamenii pot fi uniți de sentimente pozitive, în ciuda credințelor și convingerilor politice, și m-a umplut de bucurie.
Care este condiția femeii în Iranul de azi? Ați schimba ceva?
Femeile din Iranul de azi au aceeași reziliență precum cea descrisă în carte, cu deosebirea că acum s-au unit pentru a-și recupera drepturile încălcate. Fac eforturi tăcute, discrete, dar rezultatele se vor vedea în viitor, căci eu cred că viitorul va fi arena femeilor.
Mulți iranieni au părăsit țara în timpul opresiunilor și asta s-a întâmplat și în România comunistă. Cum vedeți o astfel de decizie?
Evoluția acestui fenomen, mai acut cu fiecare zi, e foarte atractivă ca temă de cercetare psihosocială și este subiectul celei de-a doua cărți ale mele, care a fost interzisă la publicare în ultimii șase ani. Decizia unora de a pleca din țara natală a destrămat multe familii și a creat prăpăstii culturale între cei care trăiesc în străinătate și cei care au rămas acasă. Eu sper că într-o zi lucrurile vor începe să se îndrepte către normalitate și ne vom putea reuni în liniște și pace, pentru a ne reclădi națiunea.
Iran este o țară fascinantă pentru străini. Ce iubiți mai mult în Iran?
Sunt iraniancă și îmi iubesc necondiționat țara, deși sunt conștientă că are și mici lipsuri, dar sunt inevitabile. Visul meu este să reconstruim țara și să o scoatem în fața lumii. Să fim o gazdă bună pentru vizitatori și să le arătăm comorile noastre istorice și culturale, dar și nesfârșitele frumuseți naturale.