Aveam prin generală o colegă, care mai apoi mi-a devenit prietenă, care părea un mic geniu malefic. Mereu neliniștită, mereu gata să se ia la harță cu oricine, cu replicile tăioase pregătite. Nu excela la nicio materie, dar uneori îi surprindea cu răspunsurile ei agere pe cei mai exigenți profesori. Eu eram timidă, retrasă, mă făceam mică în clipa în care intram în clasă. Nu-mi doream conversația colegilor sau atenția profesorilor. Nu tânjeam după prietenia grupului fetelor populare – nu le înțelegeam și nu aveam teren comun de dialog. Ea se băga în discuțiile tuturor, avea păreri, maimuțărea profesori, imita colege sclifosite. Era admirată și temută, în același timp. Nicoleta a fost, cumva, scutul meu în fața celorlalți. Nu mai țin minte cum ne-am împrietenit, dar plecam împreună de la școală, ne sunam serile și uneori ne făceam temele împreună. Pe mine mă fascina nonșalanța cu care înfrunta orice și pe oricine, era prietena care avea soluții pragmtice în orice situație. Mi se părea genial! După gimnaziu prietenia noastră s-a estompat puțin câte puțin, n-am ajuns la același liceu, nu mai aveam timp să ne vedem și cred că apoi ea a plecat din oraș.
Ei bine, citind Elena Ferrante, Prietena mea genială – primul volum din Tetralogia napolitană, am descoperit că prietenia are multe fețe și se poate dovedi profundă și sub straturi de sclipici, și sub conversații banale, dar mai ales după absențe îndelungate. Așa că Nicoleta este numele generic, dacă vreți, al prieteniei legate în copilărie și adolescență. Putea fi oricare altul: Angela, Marilena, Sabina, Sandra, Ileana…
O capodoperă modernă a uneia dintre scriitoarele italiene cele mai apreciate, Prietena mea genială este o poveste complexă şi emoţionantă despre două prietene, Elena şi Lila. Acţiunea romanului este plasată în anii 1950, în mahalalele unui Napoli cenuşiu. Elena şi Lila cresc împreună pe străzile pe care se duc războaiele între bande rivale şi învaţă să aibă încredere deplină una în cealaltă. Prietenia lor rămâne profundă, în ciuda drumurilor diferite pe care le va purta destinul.
Iată un fragment în exclusivitate din Prietena mea genială, o carte pe care aș dărui-o tuturor celor care încă și-au păstrat prietenii din copilărie:
”Probabil că acesta a fost modul meu de a reacționa la invidie, la ură și de a le înăbuși. Sau, poate, am deghizat în felul acela sentimentul de subordonare, fascinația care mă subjuga. Bineînțeles că m-am obișnuit să accept de bunăvoie superioritatea Lilei în tot, chiar și violențele ei.
În plus, învățătoarea s-a comportat într-un mod foarte înțelept. E adevărat că o chema adesea pe Lila să stea lângă ea, dar părea că o face mai mult ca s-o țină cuminte decât ca s-o premieze. A continuat, într-adevăr, să le laude pe Marisa Sarratore, pe Carmela Peluso și, mai ales, pe mine. M-a lăsat să strălucesc într-o lumină vie, m-a încurajat să devin tot mai disciplinată, tot mai silitoare, tot mai ageră. Când Lila înceta cu neastâmpărul ei și mă întrecea fără efort, Oliviero mă lăuda mai întâi pe mine cu moderație și apoi trecea la exaltarea priceperii ei. Simțeam în măsură mai mare veninul înfrângerii când mă întreceau Sarratore sau Peluso. Dacă, în schimb, ieșeam a doua după Lila, aveam o expresie binevoitoare de consens. În anii aceia cred că m-am temut de un singur lucru: să nu mai fac echipă, în ierarhiile stabilite de Oliviero, cu Lila; să n-o mai aud pe învățătoare spunând cu mândrie: Cerullo și Greco sunt cele mai bune. Dacă într-o zi ar fi spus: cele mai bune sunt Cerullo și Sarratore, sau Cerullo și Peluso, aș fi murit pe loc. De aceea mi-am investit toată energia de copil nu ca să fiu prima din clasă — mi se părea imposibil să reușesc —, ci să nu pic pe al treilea, al patrulea, ultimul loc. M-am dedicat studiului și multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar ca să țin pasul cu copila aceea groaznică și sclipitoare.
Sclipitoare pentru mine. Pentru toți ceilalți elevi, Lila era doar groaznică. Din clasa întâi până-ntr-a cincea a fost, din vina directorului și puțin și din vina învățătoarei Oliviero, fetița cea mai detestată din școală și din cartier.
Cel puțin de două ori pe an, directorul obliga clasele să concureze între ele, astfel încât să fie identificați elevii mai strălucitori și, în consecință, învățătorii mai competenți. Lui Oliviero îi plăcea această competiție. În conflict permanent cu colegii ei, cu care părea uneori că e aproape să se încaiere, învățătoarea ne folosea pe Lila și pe mine ca pe dovada evidentă a priceperii ei, cea mai pricepută învățătoare din școala elementară din cartierul nostru. De aceea se întâmpla adesea să ne ducă prin alte clase, și în afara ocaziilor dorite de director, să concurăm cu alți copii, fete și băieți. Eu, de obicei, eram trimisă în recunoaștere ca să sondez nivelul de competență al dușmanului. În general câștigam, dar fără a exagera, fără a-i umili nici pe învățători, nici pe elevi. Eram o copilă cu bucle blonde, frumușică, bucuroasă să mă dau în spectacol, dar nu obraznică, și transmiteam o impresie de delicatețe care înduioșa. Dacă, așadar, rezultam cea mai bună la spus poezii, recitat tabla înmulțirii, făcut împărțiri și înmulțiri, înșirat că Alpii erau maritimi, cotici, graici, pennini etc., ceilalți profesori mă mângâiau oricum, iar elevii simțeau cât efort făcusem ca să învăț pe de rost toate lucrurile alea și de aceea nu mă urau.
Cazul Lilei era diferit. Deja în clasa întâi era dincolo de orice posibilă competiție. Învățătoarea, mai mult, spunea că dacă făcea un mic efort, ar fi fost pregătită să dea imediat examenul de clasa a doua și, la mai puțin de șapte ani, să treacă într-a treia. În consecință, diferența a crescut. Lila făcea în minte calcule foarte complicate, în dictările ei nu era nicio greșeală, vorbea mereu în dialect, ca noi toți, dar la nevoie etala o italiană din cărți, recurgând și la cuvinte ca deprins, luxuriant, cu mare plăcere. Așa că, atunci când învățătoarea o trimitea pe ea în recunoaștere fie să spună moduri și timpuri verbale, fie să rezolve probleme, sărea în aer orice șansă de resemnare în fața unei situații neplăcute, dar inevitabile, spiritele se încingeau. Lila era prea mult pentru oricine.
În plus, nu oferea nicio fărâmă de speranță bunăvoinței. A-i recunoaște priceperea însemna pentru noi, copiii, să admitem că n-am fi reușit niciodată și că era inutil să concurăm, iar pentru învățători și învățătoare să-și mărturisească faptul că au fost copii mediocri. Promptitudinea ei mentală avea gust de șuierat, de săritură, de mușcătură mortală. Și nu exista nimic în înfățișarea ei care să acționeze ca un îndulcitor. Era ciufulită, murdară, la genunchi și la coate avea mereu cruste de răni care nu aveau niciodată timp să se vindece. Ochii mari și foarte vii știau să devină niște crăpături în spatele cărora, înaintea oricărui răspuns strălucitor, era o privire care părea nu doar puțin copilărească, dar chiar neumană. Orice mișcare de-a ei transmitea faptul că nu folosea la nimic să-i faci rău pentru că, oricum ar fi ieșit lucrurile, ea ar fi găsit modalitatea prin care să te facă și mai mult să suferi.
Așadar, ura era palpabilă, eu îmi dădeam seama de asta. Atât fetele, cât și băieții erau supărați pe ea, dar băieții într-un mod mai deschis. Dintr-un motiv secret al ei, într-adevăr, învățătoarei Oliviero îi plăcea să ne ducă mai ales în clasele unde puteam umili nu atât eleve și învățătoare, cât mai ales elevi și învățători. Și directorul, din motivele sale la fel de secrete, favoriza mai ales competiții de genul acela. Ca urmare, m-am gândit că în școala noastră se pariau bani, poate chiar mulți, pe întâlnirile acelea ale noastre. Dar exageram: poate că era doar un mod de a scăpa de vechi ranchiune sau de a-i permite directorului să-i țină sub papuc pe învățătorii mai puțin pricepuți sau mai puțin supuși. Cert e că, într-o dimineață, eu și Lila, care atunci eram în clasa a doua, am fost duse chiar într-o clasă de-a patra, a învățătorului Ferraro, unde se aflau atât Enzo Scanno, fiul cel rău al vânzătoarei de fructe, cât și Nino Sarratore, fratele Marisei, pe care eu îl iubeam.
Pe Enzo îl cunoșteau toți. Era repetent și de cel puțin câteva ori fusese târât prin clase cu o pancartă atârnată de gât pe care învățătorul Ferraro, un bărbat cu părul alb pieptănat pe spate, înalt și foarte slab, cu chipul mic și plin de semne și ochi agitați, scrisese măgar. Nino, în schimb, era atât de bun, atât de blând, atât de tăcut, că în special mie îmi era cunoscut și drag. Bineînțeles că Enzo era mai mult decât nul, din punct de vedere școlar vorbind, îl țineam sub observație doar pentru că era violent. Adversarii noștri în chestiuni de inteligență erau Nino și — am aflat pe moment — Alfonso Carracci, al treilea fiu al lui don Achille, un băiat foarte îngrijit, din clasa a doua, ca și noi, care părea mai mic de vârsta de șapte ani câți avea. Se vedea că învățătorul îl chemase acolo, în clasa a patra, pentru că avea mai multă încredere în el decât în Nino, cu aproape doi ani mai mare.
A existat puțină tensiune între Oliviero și Ferraro pentru convocarea aceea neprevăzută a lui Carracci, apoi concursul a început în fața claselor reunite într-o singură aulă. Ne-au întrebat verbele, ne-au întrebat tabla înmulțirii, ne-au întrebat cele patru operații, mai întâi la tablă și apoi pe de rost. Din împrejurarea aceea anume mi-au rămas în minte trei lucruri. Primul că micul Alfonso Carracci m-a învins imediat, era calm și precis, dar faptul că nu se bucura că te întrece era un lucru bun la el. Al doilea că Nino Sarratore, pe neașteptate, n-a răspuns aproape deloc la întrebări, s-a pierdut ca și cum nu înțelegea ce-l întrebau cei doi învățători. Al treilea că Lila l-a înfruntat pe fiul lui don Achille fără niciun chef, de parcă nu i-ar fi păsat că poate s-o învingă. Situația s-a însuflețit doar când s-a trecut la calcule mintale, adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri. Alfonso, în ciuda lipsei de chef a Lilei, care uneori tăcea ca și cum n-ar fi auzit întrebarea, a început să nu mai fie în formă, greșea mai ales înmulțirile și împărțirile. Pe de altă parte, dacă fiul lui don Achille ceda, nici Lila nu era la înălțime și deci păreau, mai mult sau mai puțin, egali. Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva imprevizibil. De două ori, când Lila nu răspundea sau Alfonso greșea, s-a auzit vocea plină de dispreț a lui Enzo Scanno care, din ultimele bănci, spunea rezultatul corect.
Acest lucru i-a uimit pe cei din clasă, pe învățători, pe director, pe mine și pe Lila. Cum era posibil ca unul ca Enzo, nepăsător, incapabil și delincvent, să știe să facă mintal calcule complicate mai bine decât mine, decât Alfonso Carracci, decât Nino Sarratore? Brusc a fost ca și cum Lila se trezește. Alfonso a fost eliminat rapid și, cu consensul mândru al învățătorului, care a schimbat prompt campionul, a început un duel între Lila și Enzo.
Cei doi s-au înfruntat îndelung. La un moment dat, directorul, trecând peste învățător, l-a chemat la catedră, lângă Lila, pe fiul vânzătoarei de fructe. Enzo a părăsit ultima bancă râzând nervos, cum făceau și acoliții lui, dar apoi s-a așezat lângă tablă, în fața Lilei, posac, stânjenit. Duelul a continuat cu calcule mintale tot mai dificile. Copilul dădea rezultatul în dialect, ca și cum ar fi fost pe stradă și nu într-o clasă, și învățătorul îi corecta pronunția, dar cifra era mereu bună. Enzo a părut foarte mândru de momentul acela de glorie, el însuși uimit de cât era de bun. Apoi a început să cedeze, fiindcă Lila se trezise definitiv și acum avea ochii aceia ca două crăpături, foarte hotărâți, răspundea cu precizie. Enzo, în cele din urmă, a pierdut. A pierdut, dar fără resemnare. A început să înjure, să urle obscenități îngrozitoare. Învățătorul l-a trimis să stea în genunchi în spatele tablei, dar el n-a vrut să se ducă. A început să-i tragă nuiele peste degete și apoi l-a târât de urechi în colțul pedepsei. Ziua de școală s-a încheiat așa.
Însă de atunci gașca de băieți a început să arunce cu pietre în noi.”