Scrierea unui roman, asemenea iubirii, este o muncă de zi cu zi. Iubirea poate fi într-adevăr fructul unei munci îndelungate, de zi cu zi, aidoma unor creaţii monumentale, durabile, monstruoase în sensul că nu par făcute de mâna omului, ci de ceea ce ne-am învăţat să numim monştri sacri, precum Război şi pace, Fraţii Karamazov, Madame Bovary sau Războiul sfârşitului lumii.
Modul de lucru diferă desigur de la romancier la romancier, şi totuşi cred că există nişte coordonate general valabile. Orice activitate umană cere, pe lângă aptitudini rutiniere, meşteşugăreşti sau calităţi fizice, un cuantum de creativitate 
sau inspiraţie. Romanul însă, pe lângă indispensabila creativitate-inspiraţie plutind în aer şi pătrunzând în plămâni şi-n sângele autorului spre a-i vitaliza scrierea, nu se poate dispensa de rutină, de efortul având ceva din tenacitatea unui săpător şi cerând totodată atenţie permanentă, căci rutina poate pune în umbră sau ştrangula creativitatea. O a treia calitate-condiţie a romancierului pe lângă creativitate şi meşteşug (rutină, experienţă, capacitate de efort) este spiritul critic, căruia i se mai spune şi autocenzură – nu cenzură ideologică sau economică, vizând performanţa comercială, ci cenzura estetică, vizând exclusiv canonul valoric. Spiritul critic şi creativitatea sunt de altfel decisive în orice gen literar.
Scriind roman zilnic deschid o uşă grea spre o lume paralelă cu lumea cotidiană. Îţi trebuie efectiv o forţă fizică dobândită în timp, prin exerciţiu, ca să deschizi această uşă. Îţi trebuie de asemenea forţă ca să cobori în acea lume, să trăieşti zilnic în ea preţ de cinci-şase ceasuri sau mai mult. De la un punct încolo, lăsat demult în urmă, scrisul devine practic rescriere. Refac, reformulez, dezvolt, reduc, până când simt că nu mai am nimic de scos şi de adăugat. Ştiu întotdeauna cu precizie ziua când am definitivat un roman, dar practic mi-ar fi imposibil să ştiu când am pus pe hârtie prima frază, idee sau scenă. În spatele fiecărei pagini definitivate, există cel puţin şase-şapte variante succesive; la fel ca-n spatele fiecărui capitol şi roman. Textul se cere reasamblat şi reajustat în permanenţă, la temperaturi diverse: revin asupra unor pagini scrise ieri sau săptămâna trecută, în urmă cu câteva luni sau câţiva ani.
Carte de vizită
Radu Aldulescu (n. 29 iunie 1954, Bucuresti) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Cartea Românească, 2008). A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (Nemira, 1996; Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Phoenix, 1997; Polirom, 2011); Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (Nemira, 1998; Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004; Corint, 2006; Cartea Românească, 2009; Polirom, e-book, 2011); Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006, Premiul pentru proză „Ion Creangă” al Academiei Române). În anul 2009 a răspuns unei provocări literare insolite și a scris tulburătorul roman-verité Ana Maria și îngerii (Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1998.
Foto: Mircea Struteanu