Neagu Djuvara este un domn în adevăratul sens al cuvântului – un domn talentat, spiritual şi care ştie să fie fermecător. Ca atare, modul în care a reacţionat la criticile ce i-au fost adresate în urma publicării volumului, a fost pe potriva firii şi educaţiei sale. N-a ignorat nici un articol – nici pe cele ale unor istorici de prestigiu, precum Răzvan Theodorescu, nici pe cele ale unor bloggeri. Le-a răspuns tuturor cu tact, politicos, dar susţinându-şi în continuare punctul de vedere. Analiza criticilor ce i-au fost aduse constituie conţinutul unui volum cu un titlu de baladă: Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă.
Neagu Djuvara face – în volumul despre Thocomerius – o serie de afirmaţii care pot fi adevărate. La fel de bine pot să nu fie adevărate. Vom explica mai încolo de ce. Trebuie însă reţinut un lucru foarte important: Neagu Djuvara a intenţionat să arate publicului larg că în istoriografia română există teme tratate incorect, există secrete care sunt ascunse oamenilor de rând. Şi a decis să scoată la iveală unul dintre aceste secrete: faptul că Negru Vodă, întemeietorul Ţării Româneşti, nu era român!
Sincer vorbind, apreciez străduinţa sa. Întâmplător, deşi nu sunt istoric – ci doar amator de istorie – cunosc multe lucruri pe care istoricii noştri preferă să le ascundă – poate că pe unele nu le ştie nici domnul Djuvara – sau, dacă le ştie, preferă şi dânsul să le facă uitate. 
Să revenim însă la Thocomerius, căruia domnul Djuvara îi dă atât de multă importanţă. În realitate, nu ştim mare lucru despre individul respectiv. Există o singură menţiune a sa, într-un act emis de Carol Robert de Anjou, în care se vorbeşte despre Basarab, fiul lui Thocomerius. Atenţie, nu se vorbeşte despre voievodul Basarab, fiul voievodului Thocomerius, deci nu ştim dacă tatăl lui Basarab I a fost conducător de ţară sau un simplu aventurier.
Având în vedere unde se afla statul lui Basarab – adică în Oltenia, unde existaseră statele lui Litovoi şi Seneslau (acesta era, de fapt, în dreapta Oltului), precum şi cele ale lui Ioan şi Farcaş (farcaş înseamnă în ungureşte lup, iar lup se spune în slavonă vâlk; întâmplător, fostul teritoriu al lui Farcaş se numeşte şi în zilele noastre Vâlcea) state pomenite în diploma cavalerilor ioaniţi – concluzia istoricilor a fost simplă: majoritatea conducătorilor din zonă aveau nume slave, deci acest Thocomerius este, de fapt, Tihomir. Istoriografia noastră acceptase de multă vreme ideea că, la epoca aceea, pătura conducătoare din câmpia dunăreană era slavă sau slavizată (boieri), în timp ce supuşii erau rumâni. Numele lui Basarab nu se potrivea în context – nu era unul slav, ci turanic (peceneg sau cuman) şi Iorga se întreba dacă doar numele era cuman.
Revin la afirmaţia anterioară: nu ştim cum se numea, de fapt, pătrintele lui Basarab şi cât de mult i-a deformat numele scribul maghiar. Oricum, nu există motive pentru a nu accepta ideea că se numea Tihomir – după cum nu avem nici un argument pentru a respinge părerea lui Neagu Djuvara că basarabii erau cumani.
Ca o curiozitate, menţionez până unde se poate ajunge atunci când există informaţii puţine (şi, eventual, deformate): având în vedere că grecii antici pomeneau râul Ordesos, istoricii au avut dificultăţi de nedescris în a pricepe cum s-a făcut că ulterior râul respectiv s-a numit ulterior Argeş (lucru imposibil din punct de vedere lingvistic). Explicaţia, descoperită abia în zilele noastre, a fost simplă şi în contradicţie cu sursele iniţiale: râul respectiv se numea, de fapt, Ardesos.
Ca atare, nu mă grăbesc să resping opinia domnului Djuvara – care poate fi corectă. Marele merit al lucrării domnului Djuvara este, de fapt, acela de a atrage atenţia că nu trebuie să judecăm lucrurile din vechime după criterii valabile în zilele noastre.
Din nefericire, istoria a fost – şi este – o ştiinţă puternic politizată. Nu-i întâmplător faptul că istoricii români l-au considerat pe Thocomerius purtătorul unui nume slav, în timp ce iniţiatorii ideii că acesta avea un nume turanic sunt istorici maghiari. Adică, se pare că – după cum ne atrage atenţia domnul Djuvara – de fapt, adevărul istoric contează mai puţin şi că, pentru unii, este important modul în care poate fi interpretat acest adevăr…
Indiferent cât de criticabile pot fi considerate, la o primă vedere, opiniile profesorului Djuvara, să nu ne grăbim să le respingem până nu le judecăm cu atenţie şi fără patimă. Merită oricum citite – pentru că Neagu Djuvara povesteşte frumos, iar istoria devine – în varianta povestită de domnia sa – un roman captivant, care merită cunoscut.