Sahar Delijani s-a născut în închisoarea Evin din Teheran, în 1983. Atunci părinții săi fuseseră arestați pentru activism politic, într-un context social în care oricine nu se exprima în favoarea regimului era considerat suspect. De la acest moment începe și povestea pe care ne-o spune în Copiii arborelui de jacaranda, o carte greu de încadrat într-o categorie anume, căci e mai mult o istorie de familie pusă într-un scenariu foarte puțin ficționalizat.
Veți descoperi un fundamentalism mult mai complex, care are multe fețe și niciuna dintre ele prea ușor de suportat. Veți citi cu emoție povești de viață, povești despre vise și speranțe năruite, peste care se construiește un destin plin de obstacole, dar mereu însoțit de speranță. Cartea apare în România la doar o săptămână după lansarea internațională. Tradus deja în UK, Italia, Grecia și Muntenegru, romanul va apărea în peste 70 de țări, în 25 de limbi.
Iată un interviu în exclusivitate cu Sahar Delijani, despre destine puse pe hârtie și despre puterea pe care ți-o dau amintirile dureroase.
Copiii arborelui de jacaranda este o poveste despre vremuri dificile și cu toate acestea este plină de emoție, omenie și bunătate. De ce ați scris-o abia acum?
Scrierea acestui roman nu a fost pentru mine o chestiune de timing. Povestea a venit spre mine lent, pe durata ultimilor trei ani. A fost aproape un proces subconștient în timpul căruia am realizat că am trăit dintotdeauna cu nedreptatea încarcerării familiei mele, dar niciodată nu am fost conștientă de ea. Din momentul în care am început să scriu am realizat cât de important era să spun această poveste.
Cât din carte este influențat de experiența familiei dumneavoastră?
Romanul este parțial inspirat de aceste experiențe. Mai ales cele două capitole care se desfășoară în închisoare sunt bazate pe experiențele părinților mei în pușcăria Evin.
Cartea începe cu niște capitole foarte intense, în care deținuta Azar naște o fetiță, Neda – bănuiesc că este scena propriei dvs. nașteri. Dar care e povestea din spatele ficțiunii, ce au trăit părinții dvs. în anii ’80?
Povestea din spatele ficțiunii este aceeași. Ei au fost arestați în acea perioadă alături de mulți alți activiști care aveau diverse opțiuni politice. Mama era însărcinată cu mine și a fost nevoită să mă nască în închisoare. Unchiul meu a fost executat alături de alte mii de deținuți în vara anului 1988.
Ați petrecut o parte a copilăriei cu bunicii. Ați pus în carte momentul întoarcerii mamei din închisoare?
Nu, întoarcerea acasă a mamei nu e descrisă în roman.
Dar tatăl dvs. cum e, după atâția ani de detenție?
Este și a fost un om foarte puternic, care și-a dorit foarte mult să fie alături de familie și să își creasco copiii, să îi învețe lucruri și să le arate motivele pentru care își iubește țara.
Care e povestea brățării din sâmburi de curmală? O mai aveți?
Da, încă o mai am. Este o brățară pe care mi-a făcut-o tata în închisoare după ce m-a văzut pentru prima oară.
Acesta este mai mult decât un roman, e viață reală transpusă într-o poveste. Cum a fost să o scrieți și să vă amintiți toate poveștile din copilărie?
Pasajele despre părinții mei au fost foarte solicitante din punct de vedere emoțional. Au fost momente în care am fost nevoită să mă opresc și să restabilesc distanța între mine, ca scriitor, și ceea ce scriam, căci nu trebuia să fiu fiica lor, ci autoarea unui roman.
V-ați documentat și în afara familiei?
Da, am citit multe articole, cărți și, de asemenea, m-am documentat online.
Mi-a plăcut Leila foarte mult, este ca un liant pentru multe personaje și familii din roman – un fel de zână bună. Are un corespondent în viața reală?
Leila reprezintă toți acei membri ai familiilor a căror viață a fost dată peste cap din cauza arestărilor și execuțiilor. Când astfel de tragedii se întâmplă, sunt sacrificate viețile tuturor, nu doar a celui care e direct vizat.
Vă simțiți altfel după scrierea acestei cărți?
Sunt mai puternică.
Mai aveți rude în Iran? Cum e viața lor?
Da, mai am. Viața lor continuă ca de obicei, știu că sunt fericiți că acest episod din viața și istoria noastră a fost în cele din urmă adus la lumină.
Aveți prieteni acolo care vă spun ce se întâmplă dincolo de informațiile date publicității?
Da, mulți. De la ei îmi vin energia și dinamismul pe care nu le iei doar din aflarea știrilor.
De ce e atât de dificil pentru Iran să își găsească pacea? Este o națiune grandioasă, cu o istorie impresionantă, dar cu un prezent tulbure.
Cred că fiecare națiune trebuie să își poarte propriile bătălii și are propriul ritm în care ajunge la dreptate, libertate și democrație. Iranul nu este o excepție. Este o națiune care dintotdeauna s-a luptat. Lupta aceasta încă nu s-a încheiat, căci democrația adevărată nu apare peste noapte, ci se contruiește zi după zi, an după an.
Mai multe detalii aici.