Cum repară soldatul gramofonul este povestea unei copilării obișnuite, întrerupte de războiul din fosta Iugoslavie, un conflict pe care nimeni nu-l numește, preferând să se refere la el ca la un eveniment exterior care „sevaterminaîncurând“. Naratorul, Aleksandar, este un soi de ucenic vrăjitor, un copil cu o imaginație prea bogată, care își atrăgea mustrările profesorilor în vremurile când „toate erau la locul lor“. Dar această hiperimaginație, împreună cu harul povestitului, îi va permite să reînvie în timpul exilului o țară ce nu mai figurează pe nici o hartă, cu o limbă ce nu mai este prezentă în nici un dicționar.
Saša Stanišić reușește să reconstruiască, într-o proză poetică, densă și fluidă, o lume plină de viață și culoare, pe care o mișcare bruscă a istoriei o face să se spargă în mii de cioburi. „Sunt iugoslav – deci mă descompun“, va spune mai târziu Aleksandar, care, întors în Bosnia, se trezește într-un „no man’s land“ în care nu mai găsește un limbaj comun cu cei apropiați. De pe această poziție ambiguă, în același timp detașată și implicată, la frontiera dintre două lumi și dintre două epoci, fostul „specialist în neterminați“ își asumă rolul de păstrător al frânturilor de amintiri, identități și locuri, cu toate că, după cum singur mărturisește, „cu cât aflu mai multe povești, cu atât pricep mai puțin“.
Iar ca să-l cunoașteți mai bine pe Aleksandar, iată un interviu cu Saša Stanišić.
Am petrecut câteva ore agreabile în compania romanului Cum repară soldatul gramofonul. Îmi place Aleksandar foarte mult. I-ați împrumutat ceva din personalitatea dumneavoastră?
L-am lăsat pe Aleksandar să explice cum se aude într-o pivniță zgomotul exploziei unei grenade care cade afară, undeva în apropiere. Sună înfundat. Mi-am amintit că mă gândeam la asta pe când aveam 14 ani și mă ascundeam de grenade. După ce am scris scena, am întrebat un prieten care stătuse cu mine în pivniță dacă e de acord. El a zis: Nu, deloc.
Răspunsul la întrebarea dumneavoastră ar putea fi: povestea lui Aleksandar este cea a unui copil care nu este copil, este povestea mea, dar nu sunt eu acolo.
Romanul este un melanj echilibrat de magie a copilăriei și realitate crudă, o formulă narativă care a cucerit mii de cititori. Cum ați ajuns la ea?
Nu știu cum văd copiii lucrurile și le povestesc și repovestesc. Nu doar pentru că sunt atât de mulți copii diferiți, cu niveluri diferite de socializare, maturizare, determinate de demografie, dar și pentru că fiecare minte are vocea sa proprie, propriul limbaj, propriul talent de povestitor, și poate crea ceva din nimic sau din orice, cu imaginație.
Din păcate am uitat cum observam eu lumea în copilărie, deci nu prea mă mai pot baza nici pe propria cunoaștere. Pe când mă documentam pentru roman, cu cât observam și discutam cu mai mulți copii, cu atât eram mai confuz în privința vocii protagonistului meu și în privința structurii cărții. Toți râdeau și glumeau în jur, iar momentele de seriozitate erau rare și complet neprevăzute, dar de fiecare dată izbitoare, emoționante, puternice. Și apoi a venit întrebarea crucială: cum vede și cum comentează un băiat o chestiune atât de radicală precum războiul? N-aveam nici o idee. Mă gândeam că o face probabil la fel ca majoritatea adulților: fără să vorbească prea mult și așteptând în tăcere ca iadul să se sfârșească. Sau poate că s-ar prosti un pic și deodată ar deveni serios, îngrozitor de serios, emoționant și puternic.
Cum îl vedeți pe Aleksandar, ce relație ați avut în timpul scrierii romanului?
Cred că îl văd exact așa cum am scris despre el. Nu e deloc o victimă, este un personaj puternic, dar care ajunge să fie puțin copleșit de război și de faptul că trebuie să își părăsească locurile natale. Ca pe un povestitor, cred, un tip imaginativ plin de fantezie.
Scriitura dumneavoastră este înșelătoare, uneori nu prea comod de urmărit, dar impresia de la final este cea de roman bun. Cum v-ați documentat pentru el?
Îmi place mult să descopăr și să spun povești. Și nu prea-mi pasă dacă le pun într-o ordine cronologică sau găsesc un twist surprinzător care să le unească. Vorbesc cu oamenii și ei încep să-mi arate lumile lor. Așa că uneori doar scriu ce le trece prin cap și mi se pare folositor, ori dacă poveștile lor mă duc cu gândul undeva.
Credeți că există un gen de nișă, literatura emigrației?
Nu. Să fii emigrant nu înseamnă un gen literar. Nu avem nici povestiri scrise de blonde, nu-i așa? Să îți asumi ceea ce ești nu îți face opera mai specială, în afara cazului în care scrii doar despre tine. Calitatea scriiturii nu crește automat pentru că autorul e emigrant, a supraviețuit mai multor războaie și spune lumii despre asta.
Este un autor străin dator să își dovedească mai mult talentul decât un nativ?
Nu. Nu cred că un scriitor trebuie să dovedească ceva cuiva. El sau ea trebuie doar să scrie și să îi lase pe ceilalți să se bucure/să plângă/să judece/să nu judece în timp ce îi citesc opera.
Cum a fost prima dumneavoastră întâlnire cu Germania, țara de adopție?
Eram în tren, îmi venea să vomit…atât țin minte.
Cum e Europa din punctul de vedere al unui scriitor?
Prea mare și prea greu de definit sau de descris. Aș avea dificultăți în a răspunde la această întrebare și dacă ar fi fost vorba despre un sat din Bosnia.
Foto scriitor: Goethe Institut