John Fante e un scriitor pe nedrept uitat sau pe nedrept lăsat pe rafturile librăriilor. A fost nevoie de o ecranizare dulceago-romanțioaso-stângace a romanului său Întreabă praful pentru ca lumea să-și amintească de el. A fost nevoie de un efort concertat al literaților americani pentru a-l scoate din nou la lumină. În tot acest timp, literatura de mâna a doua, scrisă de creiere care ar putea livra lejer scenarii de filme ieftine, a prosperat.
Alături de O să vină și primăvara, Bandini, Drumul spre Los Angeles și Întreabă praful, Vise de pe Bunker Hill face parte din tetralogia semi-autobiografică a lui Fante (numită si Cvartetul Bandini). Da, aceasta este istoria devenirii sale ca scriitor, aceasta este istoria vieții păcătoase pe care se sprijină literatura sa impecabilă. O poveste încadrată de unii critici americani în curentul „dirty realism“…dar care lasă în mintea cititorilor urme semnificative.
„Într-o zi m-am dus la rafturi și am luat o carte. Era Winesburg, Ohio. (…) m-am apucat să citesc. Și deodată lumea mea s-a răsturnat. (…) Citeam întruna și mă simțeam singur, cu inima grea și îndrăgostit de o carte, de mai multe cărți, până când mi-a venit natural și m-am așezat cu un creion și un carnet și am încercat să scriu până când am simțit că nu mai puteam continua pentru că nu-mi ieșeau cuvintele ca la Anderson, ci doar ca niște picături de sânge din inima mea“.
Este povestea oricărui tânăr ambițios de acum șase-șapte decenii care își dorea să reușească la Hollywood și să ajungă celebru peste noapte. Dar cetatea viselor era pe atunci – poate ca și acum – o construcție efemeră, care îi primea și îi răsfăța doar pe cei dispuși să renunțe la propria personalitate creativă în favoarea unor rețete comerciale. Era locul unde femeile (secretare de producători celebri, actrițe, proprietare de hoteluri, scriitoare aspirante ș.a.) se dăruiau pentru o frază sau un rolișor într-un film de duzină, se dăruiau ca să retrăiască iubiri moarte demult sau pur și simplu ca să se bucure timp de câteva minute de atenția unui mascul. Partidele de sex erau validarea existenței pentru multe astfel de personaje. Tot sexul era moneda de schimb pentru ascensiuni și decăderi spectaculoase.
Fante vorbește cu patos despre familie, mai ales despre mamă, despre sărăcie, despre iubire, despre vise ambițioase – și cred că acestea sunt temele sale recurente, pe care le îmbracă din când în când într-un discurs lejer, aproape frivol, dar care conferă autenticitate. Relația sa cu religia e la fel de pasională precum cea cu o femeie pe care și-ar dori-o, dar îi este inaccesibilă. Rugăciunile sale ocazionale îi dau prilej de căință și imediat de uitare. Micile panseuri despre chestiuni cotidiene sunt de-a dreptul savuroase, iar domnii sunt sigură că vor aprecia descrierile precise și pasionante ale anumitor părți ale anatomiei feminine.
Charles Bukowski, al cărui stil a fost influențat de Fante, s-a străduit ca opera acestuia să nu fie uitată. „Fante a fost Dumnezeul meu“, spunea Bukowski, care l-a convins în 1982 pe marele autor să termine Vise de pe Bunker Hill dictându-i soției, Joyce, ultimele capitole. Deja orbise, din cauza diabetului care l-a măcinat și nu a mai trăit prea mult după terminarea acestei cărți.
Mă întreb ce trebuie să citim ca să rămânem oameni, nu personaje de mucava cu vieți penibile? Fante, oricând!
Foto scriitor: posfacio.com.br