Nu știu sigur cum funcționează foștii președinți, dar se pare că vara este anotimpul lor preferat pentru lansat volume impresionante de memorii.
Moda se pare că a fost lansată de președinții americani de la Truman încoace, care și-au scris memoriile pentru a sta mărturie istorică despre modul în care au guvernat Statele Unite. „Citind istoria țării noastre m-am gândit adesea cât de mult am pierdut pentru că prea puțini dintre președinții noștri și-au spus propria poveste. Ar fi fost foarte util să știm mai multe despre cum au gândit și ce i-a determinat să ia anumite decizii“, scria Harry Truman. Dwight D. Eisenhower a fost cel mai talentat memorialist, alături de citate din discursurile sale inserând și păreri ale oponenților sau ale susținătorilor săi. Președinții Bush au tratat doar anumite perioade din mandatul prezidențial, după criterii numai de ei știute.
Memoriile unui președinte pot servi drept ghid de lucru pentru următorul, cel puțin aceasta este părerea lui Bill Clinton, care mărturisește, în cartea My Life, că a citit toată memorialistica prezindențială americană de până la el. George W. Bush probabil că n-a avut același interes literar, dar volumul său de memorii Decision Point – presărat pe alocuri cu celebrele „bushisme“– s-a vândut într-o lună în aproape două milioane de exemplare. Tot atât a vândut și Clinton din My Life, dar în șase ani.
De unde se vede că fraza meșteșugită pierde teren în fața celei de coloratură, iar un discurs elaborat, cu un mesaj important, poate deveni desuet în comparație cu unul în care apar gafe. Credeți că vreo televiziune de știri va prelua știrea despre deschiderea unei noi școli înaintea uneia cu gafele lingvistice ale primarului care este?
Sunt tentată să fac o paralelă cu președinții români…s-ar putea ca memoriile lui Iliescu plus memoriile lui Emil Constantinescu (lucrează la ele, se vor lansa în curând) să nu atingă cifra de vânzări a memoriilor lui Traian Băsescu – în caz că președintele-căpitan se decide să devină și scriitor.
Și Jacques Chirac a lansat la sfârșitul lunii iunie al doilea volum de memorii, Le temps présidentiel, care a iscat deja câteva controverse politice serioase în Franța, mai ales că se apropie alegerile prezidențiale și Sarkozy este în scădere de popularitate. Iar părerile domnului Chirac nu l-au ajutat prea mult. Memoriile fostului președinte Iliescu nu vor avea probabil nici un efect devastator asupra scenei politice românești, însă apar într-o perioadă în care unii spun că „ar mai fi nevoie de un Ion Iliescu“. Da, față de actualul președinte are avantajul comunicării mai civilizate, al educației politice și are probabil acel captatio benevolentiae pentru un public pe care Traian Băsescu nu l-a convins niciodată prea mult.
Volumul său de memorii, Ion Iliescu. Fragmente de viață și istorie trăită (ed. Litera), a fost lansat vineri, la Casa Titulescu, într-o sală plină de admiratori, foști colaboratori și câteva personalități din lumea politică și culturală. E frumos că lansarea unei cărți a atras atât de multă lume, deși mă întreb câți dintre cei prezenți în sală au venit pentru că și-au dorit să aibă cartea și să o lectureze, câți au vânat doar autograful fostului președinte și câți au venit doar pentru spectacol. Același, pentru că fostul președinte a vorbit despre revoluția din 1989 și de cursul reformelor importante din cei 21 de ani care au urmat. Lucruri pe care le-a mai spus, în diverse alte ocazii. Unele interesante, altele în binecunoscutul limbaj prezidențial.
Iar cartea sa de memorii este mai mult o istorie documentară a acestor ani, pentru că include multe discursuri și materiale politice. „Am împlinit, la 3 martie anul acesta, 81 de ani. O viaţă de om, cu bune şi mai puţin bune. Am fost martor şi actor al multor evenimente, dintre care unele au schimbat cursul istoriei. În câteva dintre aceste schimbări se poate găsi şi contribuţia mea. (…) Sunt un om de stânga, nu neg şi nu-mi reneg trecutul. Mi-l asum, cu toate ale lui. Dar nimeni nu-mi poate reproşa lipsa bunei-credinţe în ceea ce am făcut“, spune Ion Iliescu în carte.
Mă așteptam ca dincolo de frazele elaborate și vorbele bine cântărite să găsesc măcar câteva rânduri despre omul Ion Iliescu, despre viața de dincolo de biroul de la Cotroceni, de dincolo de culoarele Parlamentului, de dincolo de vizitele și dineurile oficiale. Nu neapărat detalii „picante“ din viața personală, ci frânturi de viață reală, pasaje din care să reiasă viziunea sa politică, strategia care i-a asigurat ascensiunea. Dar în afară de fotografiile cu Elie Wiesel nimic nu mi-a rămas în minte. Poate într-o viitoare biografie propusă de Dan Vidrașcu, editorul actualului volum de memorii politice, vom vedea și cealaltă viață a domnului Iliescu.