Între incitantele sale Eseuri asupra modernilor, Michel Butor cuprindea și un studiu privitor la Criza de creștere a SF-ului, criză identificată de critic pe materialul existent la mijlocul secolului trecut și pe care el, în final, își închipuie că o rezolvă printr-o sugestie generalizantă. Problema ar fi următoarea: există prea multe inițiative privitoare la cadrul viitorului, și prea superficiale tocmai din cauza acestei dispersări a imaginației într-o serie de descripții divergente, refăcute mereu de la capăt. Fiecare propune ce vrea, construiește cât poate, iar rezultatul e cel pe care îl constatăm: o sumedenie de imagini controversabile și contradictorii, împiedicate tocmai de această lipsă de unitate să ajungă la împlinire într-un proiect artistic convingător. Ce-ar fi ca, în loc de o mulțime de orașe ale viitorului, creionate rapid și la întâmplare, să avem unul singur, acceptat de toți, sau măcar de un număr important dintre cei ce scriu SF; o așezare prototipică de felul vechilor cetăți dispărute, unde fiecare autor găsește scena deja constituită, plină de amănunte bine reliefate prin explorările celor de dinaintea lui. Degajat de o sarcină consumatoare de timp inutil, el s-ar putea concentra la ideile sale noi, gata să fie aruncate în scenă și să se impună nestânjenite de alte obligații de creație.
Nu știu dacă Butor chiar vedea SF-ul ajuns astfel mai aproape de virtualele sale capodopere, însă sunt aproape convins că-l împingea discret spre mitologia pură. Îl ademenea în teritorii mai rar vizitate de literatură, deschise însă larg șablonului și uniformității. Căci, ca să merg și mai departe în sensul sugerat de criticul francez, ce ne-ar împiedica să introducem în orașul unic al viitorului și alte valori unice, bunăoară o acțiune anume, strict conturată, un conflict puternic și unic, ba chiar și rezolvări concentrate într-o singură „rezolvare“, esențială și de neocolit? Ceva de felul teatrului antic grec, unde și Eschil, și Sofocle, și Euripide trebuiau să respecte cam aceleași coordonate și reguli impuse când și-l alegeau ca personaj pe Oedip, deplângându-i, fiecare pe alt ton, soarta tragică.
Ar fi, în fond, o utopie și e cazul să ne bucurăm că genul nostru nu s-a lăsat atras în capcana ei. SF-ul utilizează, bineînțeles, clișee, unele tematice, altele motivice, și nu în ultimă instanță unele ce țin de registrul propriu de idei. Statistic vorbind, exercițiile sale sunt în bună măsură repetitive, ori măcar amenințate de riscul plafonării într-un spectacol oarecum închis, unde și personajele, și acțiunile lor trebuie să urmeze trasee cunoscute dinainte. Dar spectacolul devine interesant în clipa când regizorul depășește nivelul profesional al confecționerilor de duzină, implicându-se cu talent în realizarea lui. Fără îndoială, Michel Butor descoperea criza în invazia romanelor care prin anii ’50-’60 din secolul trecut începuseră să copleșească librăriile franceze, ca imitații mai mult sau mai puțin decente după modele americane. Nu cred că recursul la o scenă unică ar fi salvat genul de la declinul arătat de aspectul său rutinier și comercial. Un oraș exemplar al viitorului este, de pildă, Diaspar din romanul Orașul și stelele de Arthur C. Clarke. Dar el are acolo un rost, o rațiune, o morală care – toate acestea – îl fac interesant și singular. Ne putem imagina cu ușurință ce s-ar fi ales din el dacă ar fi fost declarat peste noapte orașul unic al SF-ului și toți autorii s-ar fi năpustit asupra lui cu puzderia lor de scenarii seriale, diluate, răsuflate, scrise contracronometru, în fine, numai bune să ilustreze remarca unui cenzor hulit de pe timpuri: opus ignae, auctor patibulo dignus est.
Pentru cine n-a avut ocazia să se frece cât de cât de latina școlarizării mele, asta înseamnă că opera e bună de ațâțat focul, iar autorul de săltat în furci; ceea ce – măcar pentru ultima parte a cugetării – recunosc că e prea mult. Ca ins modern și cu principii democratice, admit că fiecare individ are dreptul la prostiile proprii, dar asta nu presupune că noi, ceilalți, chiar trebuie să le „înghițim“ pe toate. La urma urmei, nici SF-ul nu e alcătuit numai din literatură pentru subdezvoltați. Există și un nivel superior, unde se produc scrieri precum Solaris de Stanislaw Lem, 451 Fahrenheit de Ray Bradbury, Mâna stângă a întunericului de Ursula K. LeGuin, Omul din Castelul Înalt de Philip K. Dick și multe altele. Dar chiar și celor citați aici, ca și tuturor scriitorilor de talent prin care SF-ul face dovezi clare că își depășește periodicele crize de creație și progresează, ar fi aproape o crimă să le impui (fie și delicat, sub formă de sugestie, cum o face Butor) obligativitatea de a se adapta la o scenă unică; altfel zis, sarcina de a-și constrânge personajele și subiectele să circule doar pe străzile din Diaspar sau din vreun alt oraș al viitorului, fie el cât de inspirat. O carte scrisă de un creator valoros este o întreagă lume personală, cu orizonturi și amănunte făcute irepetabile, cu constrângeri ideatice și estetice pe care numai autorul și le va formula și, firește, cu libertăți pe care nimeni altul nu și le poate asuma în numele lui.