Un articol publicat de Viorel Pîrligras în revista digitală Nautilus și reluat apoi pe propriul său blog se intitulează Statutul cititorului de SF. Artistul craiovean nu este singurul care în aceste momente se preocupă de caracterul și motivația cititorului specializat, dar îmi pare că interesul lui ține aici (spre deosebire de unele situații despre care o să vorbesc mai jos) de curiozitatea pură. O curiozitate ce tinde să-i lămurească propriile sentimente vizavi de această formă de literatură capabilă să adune în jurul ei și reacțiile așteptate de la cititorul obișnuit, dar și patimi mai greu de explicat prin criterii estetice.
Eu nu m-aș grăbi, totuși, să generalizez părerea oarecum convențională că SF-ul este, fie și în aparență, „o simplă pasiune“, precum „cea a filateliștilor, a colecționarilor de ceasuri vechi sau a crescătorilor de cactuși“, cum scrie Pîrligras. De altfel, el însuși descoperă o pluralitate de motivații pentru lectura scrierilor de anticipație, începând de la plăcerea copilăriei de a se lăsa rătăcită printre aventuri insolite, până la explicațiile mai sofisticate ale cititorului matur, căruia șocul viitorului nu-i rămâne indiferent, iar evadarea în ficțiune dintr-o realitate anostă, uneori chiar oribilă, de asemenea. În plus, lucru iarăși observat de autorul articolului, „viciul“ SF-ului nu se distribuie în mod uniform și egal asupra cititorilor, unii fiind atrași cu prioritate de tehnologiile viitorului („inginerii, tradiționalii ingineri“, măcar ca mentalitate, cu punctul de pornire în Jules Verne și sosirea în hard SF-ul unor Greg Bear și Kim Stanley Robinson); alții, vădit mai sensibili la tratarea umanistă a subiectelor genului și la stilul preponderent literar al lui Ray Bradbury și Kurt Vonnegut jr.
Aceste răspunsuri la întrebări pe care ni le-am pus cu toții, sunt, în fond, valabile, chiar dacă în ipostazele lor separate nu spun totul despre cititorul de SF. După cum nici să reduci interesul publicului specializat la mentalitatea de colecționar, sau la explicația dată de frustrarea socială și refugiul compensatoriu în diverse lumi alternative nu cred că ne vorbește decât de cazuri particulare. Chiar dacă abordarea simplificatoare legată de limitările intelectuale ale copilăriei – o vârstă dispusă să parcurgă cu sufletul la gură doar firul epic și conflictele cinematografice, sărind peste pasaje ce presupun un oarecare efort de înțelegere – se mai poate întâlni și la fanul adult, iarăși nu putem extinde o asemenea manieră de lectură la toată lumea. Cred, mai degrabă, că tipologia fanului îmbină câte ceva din toate aceste situații deja enunțate, construind un portret mai complex decât cel rezultat din fiecare linie în parte.
Dacă mulți dintre noi ne putem permite să facem un fel de „artă pentru artă“ când descriem cititorul de SF, există o categorie de oameni pentru care studiul cât mai exact al respectivului personaj devine problemă esențială. O categorie interesată, deci: a editorului de „nișă“, cel ce și-a transformat propria pasiune pentru gen într-un obiectiv profesional și într-o afacere. Ca să fie profitabilă, afacerea trebuie să țină seama în orice moment de nevoile culturale, interesele, plăcerile, așteptările cumpărătorului, într-un cuvânt, de psihologia lui. Iar atunci când editezi SF, psihologia aceasta este chiar cea a cumpărătorului de carte SF, fie el simpatizantul de la distanță al genului, fie „fanul ireductibil“ (cum spunea odinioară, într-o abordare ironică, Vladimir Colin). „Cititorul nostru, Cezarul nostru“, aceasta ar fi deviza după care se conduc afacerile editoriale – ca să parafrazez în material concret o deviză generală a comerțului, care vorbește despre clienți cu rang de stăpâni, ascunzând la modul profund interesat faptul mai terestru și mai adevărat că stăpânul este, totuși, cel ce vinde și câștigă, nu cel ce-i vâră banii în buzunar. Să nu trivializez, însă: intenția mea vrea să pună în lumină o relație de lectură complicată din lipsa de uniformitate a publicului-țintă, dar și prin strategiile comerciale simplificatoare ale celor ce-și doresc acest public limitat la pretenții minime, consumator de distracții comode, rapide, efemere și ușor de înlocuit cu altele din aceeași categorie.
Prin urmare, statutul cititorului de SF este cel pe care și-l construiește însuși acest cititor, dar nu exclud faptul că, în opțiunile sale, amatorul de carte specializată poate fi discret și chiar abil manipulat. Bineînțeles că și editorul nostru are tot interesul să-și facă un bun renume pe seama scrierilor de excelentă calitate pe care le publică, fie originale, fie – mai ales – traduceri, fiindcă deocamdată acestea se vând mai bine. Însă iarăși e adevărat că editorul nu poate rămâne insensibil la categoria de public amatoare de distracții ieftine, de military space opera în care navele cosmice fac minuni de eroism gratuit și sunt distruse spectaculos la fiecare zece pagini, ca în jocurile pe computer, și unde personajele enunțate de autori superficiali (fiindcă nu e tocmai simplu să construiești un personaj) se umplu reciproc de gloanțe sau de raze laser prin orice cotlon extraterestru. Manipularea de care am pomenit constă tocmai în curtarea acestui cititor fără pretenții și în încurajarea micului său viciu printr-o ofertă prea puțin preocupată de educația lui exigentă, interesată, în schimb, de prosperitatea financiară a firmei. Editorii trag cu ochiul la ce se întâmplă în aria americană a genului, rețin prompt nume și titluri de mare tiraj, aranjează transpunerea lor pe nerăsuflate în românește și, printr-o politică a seriei intens susținute, întrețin interesul deja stârnit într-un segment comun al publicului cititor.
Să nu se creadă că asemenea strategii sunt doar ale noastre, ori că ele sunt îmbrățișate numai de editori. Nu doar editorii se arată preocupați de finalitatea financiară a producției SF, ci și autorii genului. La noi, deocamdată, mai puțin, dar americanii au descoperit de mult că hărnicia la scris e răsplătită financiar și că destui autori își pot permite să trăiască de pe urma cărților lansate în tiraje mari și bine susținute de un sistem de difuzare eficient. Manipularea cititorului – acel Imperator căruia i te supui, așteptându-i mărinimia – devine astfel un obiectiv comun al editorului și al scriitorului de SF, cu consecințe adesea păgubitoare pentru operă. Când întâlnești o bibliografie personală alcătuită din zeci sau chiar sute de titluri, o minimă înțelepciune îți cere să fii prudent și să investești cumpătat în șansele valorii de a se exprima într-o operă atât de spectaculos dilatată. Un cititor nepretențios va „înghiți“ totul fără discernământ, grăbindu-se să împrăștie în jurul lecturii proprii doar superlative pe cât de pasionale, pe atât de găunoase ca substanță.
Dar, așa cum am observat deja, nu doar superficialii gravitează în jurul genului nostru. Se pot găsi pe bloguri destule recenzii bazate pe analize serioase și pe un spirit critic nedispus să se lase complexat de faima unor nume sonore și să treacă din principiu cu vederea defecțiunile scrierilor acelora, când le întâlnesc. Se mai întâmplă astfel de lucruri și în lumea anglo-saxonă, iar un recent atac al britanicului Christopher Priest la adresa Premiului „Arthur C. Clarke“, mai exact spus, asupra cărților nominalizate de juriu pentru el, a stârnit destule valuri în lumea sefistă, încât să ne facă să medităm asupra calităților pe care trebuie să le aibă o carte spre a fi sau nu promovată prin asemenea distincții. Premiile acestea, în Occident cel puțin, cresc automat vânzările, așadar și câștigurile dirijate spre editor, ca și spre conturile autorului. Priest, care este un scriitor cu dovedite calități literare, tună și fulgeră împotriva unor nominalizați precum China Mieville, Adam Roberts, Charles Stross, ale căror cărți le găsește mediocre, redactate în grabă, iar unele chiar desuete ca subiect și manieră stilistică. În fine, gurile rele spun că Priest ar fi fost mai blând cu colegii și mai puțin pornit împotriva juriului (declarat incompetent), dacă și romanul său The Islanders s-ar fi aflat pe lista nominalizărilor la premiu. Fiind vorba de o carte bună, neincluderea ei ridică într-adevăr semne de întrebare privitoare la dependența juriului față de o anumită categorie de fani, mai puțin sensibili la subtilități literare. Însă și supărarea romancierului, marcată vizibil de nemulțumiri personale, riscă să abată sensurile polemicii de la țintele sale preponderent literare spre altele, care merită mai puțin să le ia locul.
Ca să mai subliniez o dată importanța, dar și ambiguitatea acestei relații scriitor-editor-cititor, și totodată s-o readuc pe teren românesc, pomenesc la rândul meu eu o frază ce tinde să devină aforism, cugetare rostită de Dan Doboș cu prilejul dezbaterilor din RomCon-ul de la Timișoara: ar da, spunea cunoscutul autor al ciclului Abația și al recent apărutului roman DemNet, oricare dintre premiile sale (iar premiile acelea, chiar dacă nu s-au numit „Arthur C. Clarke“, se numesc „Vladimir Colin“, „Galileo“, „Fan SF“ și așa mai departe) pentru o mie de cititori adăugați celor care i-au remarcat și cumpărat cărțile de până acum. Eram tentat la un moment dat să-i sugerez ca, în loc să-și negocieze astfel un premiu onorabil, să mai scadă din nivelul artistic al prozei pe care o scrie. Apoi mi-am amintit că cititorii noștri cei de toate zilele nu sunt nici atât de numeroși ca ai altora și nici atât de lipsiți de conștiință critică încât să merite să-ți sacrifici opera pentru niște iluzii pecuniare. Chiar dacă e absolut cinstit ca autorul unei cărți valoroare să fie plătit onorabil pentru munca sa. Dar asta-i deja o altă problemă.