Raza de influență a antologiilor produse în cenacluri și tipărite conjunctural e mică. Ea s-a redus de fapt la fandom, între membrii căruia asemenea volume ajungeau prin bunăvoință și relații amicale, sau la o modestă distribuție locală. În ce privește culegerile de grup publicate prin edituri, este de presupus că tirajele vor fi fost mai mari, iar rețeaua de distribuție le difuza, dacă nu pretutindeni în țară, în tot cazul pe un teritoriu mai întins. N-avem date precise, fiindcă în anii ’80 editurile abandonaseră mai vechea obligație redacțională de a înscrie cifra tirajului în caseta tehnică a cărților publicate de ele. Putem totuși crede că edituri ca Albatros, Junimea, Editura Politică, Editura Științifică și Enciclopedică, unele dintre ele complet străine de fenomenul SF până atunci, ajunseseră să-l accepte tocmai din nevoia de a-și spori veniturile anuale prin cărți cu tiraj mare garantat.
Vorbeam nu demult de o ploaie de antologii SF începută pe la mijlocul deceniului al nouălea din secolul trecut, dar care a „răpăit“ intens și în deceniul următor. Mai mult, există semne că revine în forță astăzi. În mod paradoxal, începuturile acestui fenomen s-au manifestat pe fondul unui recul al producției generale de carte sub comandamente politice ferme, care impuneau restrângerea numărului de titluri aprobate de Consiliul Culturii și înăsprirea cenzurii aplicate asupra conținutului lor. În ce privește SF-ul, volumele originale și traduse din colecția Fantastic Club a Editurii Albatros scăzuseră la abia două-trei pe an, colecția romanului SF de la Editura Univers era și ea în mare suferință, încât doar Almanahul Anticipația, care s-a publicat neîntrerupt între 1982 și 1989 (continuând câțiva ani și după aceea, în condiții în alt chip zbuciumate), rămăsese tribuna de unde se mai putea exprima o generație în plină formare: anticipația noastră și-a avut și ea optzeciștii săi.
În asemenea condiții vitrege pentru „sistemul“ editorial, antologiile se arată a fi fost o altă șansă, extrem de importantă, pentru generația deja pomenită. Evoluția lor relativ prosperă nu este străină de unele abilități tactice întrebuințate pentru a adormi vigilențele politice ale timpului. E destul să trecem în revistă câteva situații: Avertisment pentru liniştea planetei (1985), Niciun zeu în Cosmos (1985), Povestiri despre invenţiile mileniului III (1986), Cosmos XXI – întâmplări dintr-un univers al păcii (1987), Întoarcere pe planeta albastră (1989), titlurile sunt în perfect consens cu directivele epocii, părând că răspund chiar „provocărilor“ manufacturate în laboratoarele ideologice ale Partidului Comunist – lupta pentru pace, campania ateistă, revoluția tehnico-științifică, ecologismul abstract, viitorul de aur al României și al lumii întregi. Lectura volumelor respective ne convinge însă imediat că titlurile erau doar niște căști de protecție menite să ferească țestele antologatorilor și ale autorilor antologați de măciuca grea a cenzurii. Ele, titlurile, au fost suficient de tentante încât să conducă antologiile respective spre proiectele editoriale ale unor instituții altfel reticente și greu penetrabile, precum Editura Politică, Editura Tehnică sau Editura Științifică și Enciclopedică.
Dacă mai adaug volume ca Povestiri ciberrobotice (1986), Cronici microelectronice și Cronici metagalactice, ultimele două apărute în 1990, dar provenind dintr-o mentalitate și din strategii anterioare, avem deja o imagine de ansamblu aproape completă. Șapte dintre aceste cărți panoramice îl au ca antologator principal pe Alexandru Mironov, secondat când de Mihai Bădescu, când de Ștefan Ghidoveanu, iar o dată, în culegerea de texte SF pentru editura ieșeană Junimea, de Dan Merișca. Alte antologii sunt semnate de redactori ai Editurii Albatros, Lucian Hanu și Constandina Paligora. Ca să fim cinstiți, va trebui să le recunoaștem tuturor acestora inteligența practică, abilitatea profesională și chiar curajul de a înfrunta rigorile artificial create în epocă de factorul ideologico-politic, profund frenatoriu și anticultural. SF-ul românesc n-a avut decât de câștigat de pe urma acestor inițiative.
Două mi se par câștigurile cele mai importante. Primul e sintetizat perfect în titlul antologiei lui Lucian Hanu, La orizont această constelaţie (1990). Este vorba de ieșirea în arenă a generației optzeciste, în formație compactă și cu o remarcabilă poftă de afirmare a textelor sale. Lucrul acesta se vede, de altfel, din toate antologiile publicate după 1985. În ele, numele scriitorilor ce făcuseră obiectul atenției antologatorilor în anii ’60-’70 nu vor mai fi întâlnite decât accidental (Adrian Rogoz, Eduard Jurist, Horia Aramă). În schimb, se pot citi povestiri de Rodica Bretin, Ovidiu Bufnilă, George Ceauşu, Dorin Davideanu, Silviu Genescu, Ştefan Ghidoveanu, Mircea Liviu Goga, Mihail Grămescu, Radu Honga, Cătălin Ionescu, Lucian Ionică, Victor Martin, Dan Merişca, Leonard Oprea, Doru Pruteanu, Lucian Merişca, Gheorghe Păun, Viorel Pîrligras, Cristian Tudor Popescu, Alexandru Ungureanu și mulți alții. O „constelație” (ca să păstrez simbolul astronomic al antologatorului) încă destul de amestecată ca valori și ca șanse de strălucire individuală, dar interesantă prin diversitatea experiențelor sale și prin unele noutăți aduse în raport cu anticipația generațiilor anterioare.
Al doilea câștig important vine din ambiția aproape comună acestor antologii de a include și texte traduse. Povestirile autorilor noștri apar presărate printre povestiri scrise de anglo-saxoni prestigioși (Asimov, Arthur C. Clarke, Frederik Pohl, Robert Sheckley, Harry Harrison, Fredric Brown, Robert Heinlein, Cordwainer Smith, Damon Knight, Robert Silverberg, Ursula K. Le Guin), dar și de europeni în vogă, precum francezii Gérard Klein, Philippe Curval, Jean-Pierre Andrevon, polonezul Stanislaw Lem, germanii Herbert W. Franke și Eric Simon, rușii Arkadi și Boris Strugațki, Ilia Varșavski, ungurul Péter Szentmihály-Szabó. Evident, prozele lor s-au tipărit în românește pe principiul braconajului. Metoda se generalizase în practicile comuniste ale epocii – dacă nu și în ce privește traducerile de cărți, în mod precis când era vorba de texte scurte pentru reviste, almanahuri și antologii. E foarte posibil ca „musafirii“, ale căror cărți și așa se procurau cu greu și se citeau pe furate, să nici nu fi aflat vreodată că aveau texte publicate în traducere și priză la cititorul român. Pe de altă parte, nu exclud dintre subtilitățile antologatorilor nici intenția de a amesteca în mod premeditat producțiile autohtone cu cele traduse, din convingerea că o „combinată“ români-străini înalță cotele sefiștilor noștri la fel cum se așteptase de la „combinata“ amatori-profesioniști din antologiile cenacliere mai vechi. Lucru îndoielnic, totuși, câtă vreme din SF-ul universal se puteau selecta texte trecute prin filtrul premiilor Hugo și Nebula, iar din echipa sefiștilor români antologați trebuiau să facă parte, pe lângă optzeciștii talentați, și reprezentanții de fundal ai momentului. Partea totuși bună a soluției este că familiariza fandomul epocii cu niște mostre de creație exemplare, stârnind astfel o folositoare emulație printre cultivatorii autohtoni ai anticipației.
Antologiile publicate imediat după Revoluție păstrează formula editării de texte românești și străine, însă nu vom mai descoperi în ele tendința de a reflecta panoramic o generație de autori și o multitudine de formule individuale. Profitând de libertățile noilor realități sociale, antologatorii par acum preocupați aproape exclusiv de propriile interese, încât de multe ori vom găsi sumarele limitate la texte semnate de ei înșiși și de foarte puțini alții considerați spirite afine, fie dintre români, fie din galeria preponderent anglo-saxonă. Este cazul antologiilor Antares 1-4, publicate între 1991 și 1993 de Rodica Bretin şi Dan Apostol la Editura Baricada. La fel, Imperiul oglinzilor strâmbe (1993, Editura Adevărul), unde Cristian Tudor Popescu își dezvăluie preferințele personale, conturând un portret al SF-ului cu câteva texte remarcabile din zona „clasică“ a genului (Ovid S. Crohmălniceanu, Camil Baciu, Vladimir Colin, Sergiu Fărcăşan, Ion D. Sârbu) și cu traduceri din americanii Bob Shaw, Harry Harrison, Ray Bradbury și Roger Zelazny. În schimb, o antologie precum Cavalerii ordinului galactic (1995) accentuează și mai mult impresia de culegere personală, ca să nu spun privată, incluzând doar povestiri de Dan Starcu și Doru Tătar, învecinate câtorva traduceri.