Despre cine nu-și cunoaște înaintașii cred că pe bună dreptate se zice că n-are cum să se cunoască nici pe sine însuși. În SF-ul nostru, riscul cel mare este să crezi fie că ești începător de serie și fericit producător prin surprindere al „oului de aur“, fie că nu reprezinți chiar nimic, întrucât cei ce reprezintă „totul“ sunt autorii iviți în spațiul anglo-saxon. Asta, în cazul românilor care privesc doar dincolo de gard, chiar la foarte mare distanță de propria tradiție, prin urmare nu-i văd și nu-i pot lua în seamă, acesteia, reperele.
Despre faptul că respectivele repere există, că observarea lor este mereu folositoare adevărului istorico-literar și unei perspective corecte a domeniului nostru de interes, am vorbit în repetate rânduri. Au vorbit cu îndreptățire și alții, în special Ion Hobana, care într-o vreme își făcuse un titlu de glorie din explorarea sistematică a bibliotecilor bine echipate, spre a scoate la lumină diverși precursori ai SF-ului, precum și pagini uitate prin sertarele și pe raftul secund al unor scriitori prezentați de canonul curent al interpretărilor critice în imagini fără legătură cu anticipația. Redactând Istoria anticipației românești,m-am străduit eu însumi să lărgesc cât se putea lista reperelor mai vechi și mai noi, avansând în resursele Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj condus de fler, ori pe indicii găsite în scrierile altora. Romanul lui Alexandru Hertzug, Dincolo de stele, despre care aveam doar amintirea titlului, îmi pare că nici nu se mai găsește în altă parte în țară, din moment ce Hobana m-a rugat la un moment dat să-l împrumut și să i-l trimit spre consultare, iar francezului Jean-Pierre Laigle (cunoscut fanilor mai vechi și sub numele de Jean-Pierre Moumon), doritor și el să se lămurească în privința acestei scrieri, i l-am putut trimite într-o formă scanată. Stupefiantele poeme epopeice ale lui Cleant Spirescu, Atlantis sau Epoca de Aur și Cosmos sau Cântarea stelelor, le-am descoperit tot prin depozitele mai rar luminate ale pomenitei biblioteci universitare, iar colecțiile vechi din Flacăra și Știință și tehnică m-au răsplătit cu un important număr de povestiri uitate, pe seama cărora am putut scrie capitolul oarecum insipid al SF-ului nostru din anii ’50 ai secolului trecut.
Fără îndoială, sunt conștient de faptul că asemenea excavări bibliografice nu se soldează în mod obligatoriu cu descoperiri de prim rang, însă își au rolul lor în creionarea tablourilor de fundal. Pe de altă parte, făcând la rândul meu corvoada documentărilor tenace, pot să înțeleg cu mai multă ușurință sentimentele cu care Florin Manolescu parcurgea, în pregătirea tezei sale de doctorat, Literatura SF, texte de „proto-SF“ dezgropate din reviste ca Albina românească și Curierul românesc, din Telegraful român și Familia (cea a lui Iosif Vulcan, nu varianta ei de astăzi, firește), semnate de necunoscuți, dar și de figuri notabile pentru începuturile literaturii române moderne, cum sunt Gheorghe Asachi și Ion Heliade Rădulescu; ori, din Foaia populară de la 1898, unde îl aștepta, uitat, un important manifest teoretic al SF-ului românesc (Romanul științific) compus de Victor Anestin înainte chiar de a-și fi început publicarea romanelor proprii. Bucurii și mulțumiri asemănătoare întrezăresc și în eforturile de cercetare ale lui Ion Hobana, cel extrem de preocupat să-și sprijine exegezele tematologice pe dovezi cât mai multe și cât mai greu de contestat, fie că priveau recuperarea pentru anticipație a lui Macedonski sau Anestin (acest „apostol al științei“), fie că descriu, prin George Radu Melidon, Enrich Winterhalder, Demetriu G. Ionnescu și Ion Ghica (cel din utopia Insula Prosta), niște vechi viziuni urbanistice românești.
Dincolo de reperele mari și relativ bine puse în valoare, drumul nostru în sens invers, spre generațiile precursoare, pretinde și acest continuu efort de stabilire a contactului cu niște detalii inedite, aflate de multe decenii într-o răbdătoare așteptare a gestului recuperator. Măturica de praf rămâne astfel o piesă indispensabilă unui istoric al literaturii, inclusiv al formei particulare prin care ni se înfățișează SF-ul. De sub paginile colbăite în timp au răsărit destule surprize și, în ciuda eficientei hărnicii a unora dintre cei ce ne-am aplecat asupra domeniului, se pare că încă mai pot să răsară. Orice ambițioasă încercare de a cuprinde materia în integralitatea sa e sortită inevitabil eșecului, deoarece aprecierile noastre asupra acestei materii ajung să fie înșelate de diverse complicații revelate după momentul când ni s-a părut că e cazul să punem punctul final. Totuși, era greu de crezut că, după atâtea strădanii depuse în cartografierea cât mai exactă a genului, încă ar mai exista pe undeva pete albe și încă ar mai putea fi scoși la lumină autori-surpriză, texte cu viață enigmatică, despre care până de curând nimeni să nu fi bănuit că există. Interesant e uneori și faptul că revelațiile vin de unde nu te aștepți.
Despre cercetătorul spaniol Mariano Martín Rodríguez (l-am mai pomenit în însemnările mele și cred că încă voi mai avea și alte motive să-l pomenesc) se știa în mediile noastre academice că e un bun cunoscător al limbii române și al literaturii noastre interbelice, cu aplicație specială pentru teatrul absurd al lui Eugen Ionescu. Se știa poate mai puțin că e și un mare amator de SF, lucru care a stârnit o mică furtună de entuziasm în fandomul nostru îndată după publicarea unui interviu al său în revista electronică a Societății Române de SF și Fantasy. Contribuțiile lui la cunoașterea în Spania a operei ionesciene țin deopotrivă de traducere și de interpretarea critică, ambele manifestate cu talent în volumul Destellos y teatro (Sclipiri și teatru), al cărui studiu introductiv s-a tipărit și independent, în limba română, la Casa Cărții de Știință din Cluj, cu titlul Ionesco înainte de „La cantatrice chauve“. Opera absurdă românească (2009). Pentru pregătirea acestei lucrări, autorul a avut șansa unor cercetări efectuate la Universitatea Babeș-Bolyai și, ulterior, pentru alte proiecte, la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Cu aceste prilejuri, s-a dovedit că măturica de praf funcționează la fel de bine și în mâinile unui cercetător spaniol, ca și la unul autohton, iar din paginile „desprăfuite“ ale Adevărului literar și artistic din 1928 a ieșit la iveală un text de anticipație ignorat până acum, povestirea O descoperire antifeministă și numele unei autoare, Alice Gabrielescu, despre care îmi închipui că nici Hobana nu aflase nimic, fiindcă în caz contrar ar fi pomenit-o el mai înainte.
Și, de fapt, nu e singura scriere de ficțiune speculativă recuperată pentru noi de Mariano Martín. A mai găsit, tot în numere vechi din Adevărul literar și artistic, niște povestiri în manieră swiftiană de Ștefan Tita, care tocmai sunt pe cale de a schimba imaginea ușor compromisă a autorului, imprimându-i relief și ceva mai multă profunzime. Pentru cine știe să caute, surprizele pot fi chiar generoase.