Nu știu dacă astăzi, când aproape fiecare puștan are în buzunar un telefon mobil, așadar fără fir, se mai practică jocul acela în care un grup de copii stau fie în cerc, fie aliniați, iar cuvântul rostit de unul la urechea vecinului suferă, ajuns la capătul acelei mici adunări puse pe distracție, distorsiuni ce-l fac de nerecunoscut. Constat însă că „schema“ e regăsibilă uneori și la adulți, ba chiar și în activități dintre cele mai serioase îndeplinite de aceștia, acolo unde cuvântul și informația conținută în el ar trebui să circule mai departe fără modificări, fără alunecări de sens și falsificări produse de înțelegerea lui aproximativă, „după ureche“.
Dacă în jocul copiilor rezultatul unei asemenea degradări a informației inițiale poate fi amuzant, în lucrările adulților nu mai amuză deloc, ba dimpotrivă, le strică și le fac nefolosibile de către cei ce le așteaptă cu încredere. Ei chiar le utilizează cu încredere, convinși că apelează astfel la informație autentică, garantată, exactă, când de fapt este pe alocuri, adesea chiar în numeroase locuri, eronată și înșelătoare. Mă refer la niște scrieri cu caracter bio și bibliografic, de felul dicționarelor de autori și al istoriilor literare, opere instructive pentru un cerc mai larg de interesați și, totodată, instrumente de lucru pentru cercetare. Unele cărți din categoria aceasta se leagă mai strâns de SF, altele nu, însă aș zice că nimic nu le scuză, nici pe unele, nici pe celelalte, de vina de a colporta – printre informațiile valabile – și date profund eronate, mai ales atunci când ai dovada clară că un plus de conștiință profesională și de atenție în redactare le puteau evita.
Iau deocamdată în seamă partea mai puțin gravă a lucrurilor, din dorința de a semnala doar problema, și las în grija altora sarcina academică de-a o întoarce pe față și pe dos, de a strânge grămadă toate exemplele posibile și a forța, dacă se mai poate, îndreptări pentru de acum înainte. Exemplele mele de astăzi se circumscriu propriei mele persoane, fiind cele mai ușor de reperat, firește, dar am senzația că nu sunt singurul „privilegiat“ al erorilor redacționale. Cum, odată descoperite, constat că am trecut eu însumi de mai multe ori pe lângă ele ridicând din umeri – nu din nepăsare, ci cu descurajarea celui ce nu vede soluții prompte la „răul“ deja făcut, presupun că reacția aceasta subiectivă o vor mai fi încercat și alții. Inexactitățile din dicționare și aprecierile fanteziste din lucrările de sinteză nu dor, de regulă, dar probabil supără. Câteodată produc și neașteptate efecte comice.
Mi s-a întâmplat să fiu de mai multe ori sunat în jurul datei de 25 februarie de către cunoștințe și chiar prieteni din cercul fandomului, oameni atenți și delicați, care doreau să mă felicite de ziua mea de naștere. Lucru emoționant, firește, însă mă vedeam, din păcate, obligat să-i rog să revină și în octombrie, la data înscrisă în actele oficiale. Enigma mi-au lămurit-o ei și mi-am confirmat-o singur, deschizând Dicționarul SF alcătuit și publicat în 1999 la Editura Nemira, unde fișa mea conținea de-adevăratelea această dată de naștere complet neadevărată. Au apărut apoi, doi ani mai târziu, cele două tomuri masive ale unei sinteze remarcabile, Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, unde, înainte de a citi și despre alte subiecte care mă interesează, m-am grăbit să văd ce știe autorul despre mine. Știa, de pildă, că aș fi absolvent de liceu militar, informație greșită în ansamblul ei, întrucât liceul absolvit de mine la Cluj este unul la care niciodată nu s-a sunat „Deșteptarea” cu goarna. Dar ceva-ceva tot pare să-i fi ajuns istoricului la ureche, fiindcă n-o să-mi reneg niciodată cei doi ani de liceu militar prinși ca într-un sandviș între studiile mele medii civile.
Mai sunt acolo și alte inexactități, mai grave, întrucât țin de conținutul unei bibliografii la care te referi în registru exegetic, iar pentru un scriitor opera s-ar putea să fie, sentimental vorbind, mai importantă decât notele biografice. Ca unul care s-a străduit mereu să scrie despre alții doar pe bază de lecturi consistente, bineînțeles că nu mi-e greu să deduc imediat din ce scriu alții despre cărțile mele dacă le-au citit sau nu. Îmi pare rău să constat că, deși fișa mi-a fost redactată cu relativă bunăvoință, mai multe referiri „concrete“ la cărți spun limpede că actul lecturii a fost înlocuit la repezeală cu simpla comentare pe ghicite a vreunui titlu extras dintr-o listă bibliografică oarecare. O scriere de-a mea din tinerețe, Argonautica, are parte de următoarea caracterizare telegrafică: „roman în care respectă genul și clișeele lui parodizabile“. Ce înseamnă aici respectă clișeele? Se conformează lor, le cultivă cu pioșenie sau măcar cu o deferență rece și distantă? Or, romanul era tocmai o ireverențioasă tratare a temelor și clișeelor SF, o comedie a erorilor genului din epoca sa dogmatic-tehnicistă. Dacă a parodia și a repudia critic clișeele înseamă că le „respecți“, atunci totul ar fi în regulă; dacă înseamnă altceva, atunci acest „în regulă“ cam scârțâie din încheieturi.
Dar asta nu-i decât o probă modestă de informație distorsionată. În aceeași fișă, inclusă alături de ale altor câtorva colegi de manieră literară în subcapitolul rezervat în Istorie literaturii științifico-fantastice, găsesc cu o surprindere vecină cu șocul comentariile la un alt roman „de-al meu“, intitulat Vineri sub steaua polară. De data asta nu mai e vorba de anticipații – mi s-a întâmplat din când în când să abordez și subiecte din realitatea exterioară SF-ului. Marian Popa constată că scrierea pomenită se inspiră din anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar îi descrie succint și subiectul: „trei oameni se întâlnesc după două decenii spre a-și reexamina conflictele“. În plus, pentru ca lucrurile să nu rămână suspendate în gol, ci incluse într-un context de credibilitate critico-istorică, dă și anul apariției: 1986. Faptul șocant pentru mine este să descopăr un roman pe care l-aș fi scris și publicat, mi se spune și ce conține, și ce personaje am născocit, în fine, o serie de amănunte pe baza cărora poți fi „condamnat“ (evident, critic), în ciuda pretențiilor tale de a „pleda nevinovat“ (cum se zice în termeni avocățești), cu argumentul că nu te-ai aflat la fața locului. Romanul pe care mi-l văd comentat aici este un pur „titlu fantomă“. Fantomă la propriu, fiindcă nu l-am scris niciodată și, în consecință, n-am avut cum să-l public. Cine îmi cercetează bibliografia va vedea, de altfel, că între 1983, când mi-a apărut romanul Cina cea mai lungă, și 1994, când am tipărit exegeza intitulată Anticipația românească, n-am publicat nicio carte, din motive pe care le voi povesti cândva. E adevărat, am dorit să scriu la un moment dat un roman cu titlul Vineri sub steaua polară, cred că am și trădat proiectul prin vreun interviu. Dar, dacă l-aș fi scris cu adevărat, el n-ar fi fost în niciun caz romanul de „obsedant deceniu“ pe care mi-l pune Marian Popa în seamă, ci unul chiar de science-fiction.
În colecția mea de erori „academice“ mai sunt și alte ciudățenii greu de explicat, bunăoară faptul că soția mea, născută Mureșan, figurează în fișa ei de traducător din Dicționarul general al literaturii române, editat chiar de Academie, ca descinzând dintr-un „tată fantomă“, dacă pot spune așa, pe nume Ioan Opriță. Partea și mai nedumeritoare a unor astfel de accidente este că atât Dicționarul general al Academiei, cât și Dicționarul SF al Editurii Nemira s-au lucrat pe baza informațiilor oferite chiar de autorii în viață, prin chestionare special concepute (primul caz amintit), sau, pur și simplu, pe fișe bio-bibliografice recoltate de redacție și care mai trebuiau doar așezate cu grijă în pagină (cel de-al doilea caz). În toate situațiile pe care le-am pomenit e de mirare că mai poate funcționa ceva asemănător veselului joc de copii evocat în primele mele rânduri, chiar dacă lanțul „telefoniștilor fără fir“ se restrânge la trei: emitent, redactor și editor, iar cuvintele vin pe calea scrisului olograf și nu pe șoapte intrate în pâlnia urechii. Grav e că informația greșită are mari șanse să rămână în picioare decenii la rând, difuzându-se mai departe de către cei ce o iau drept bună.