Întotdeauna a existat un SF cu miză modestă și presupun că și de acum înainte se va mai scrie așa ceva. Mai corect ar fi totuși să spun: a existat și un asemenea SF, fiindcă nu la el se reduce tot efortul genului. Odinioară s-a crezut că e destul să prinzi din zbor o idee cu aspect cvasi-anticipator și s-o pui în pagină, fie ca proiect povestit lejer, fie dezvoltat de niște personaje oarecare. Cunosc povestiri unde câinilor li se implantează organe fonatoare care să-i facă să poată vorbi omenește, electricitatea din atmosferă este captată ca energie ieftină pentru uz gospodăresc, prin spațiul cosmic circulă trenuri interplanetare, iar asteroizii cu diverse resurse minerale valoroase sunt captați prin câmpuri energetice și așezați cuminte pe Pământ. Simpla existență a unei idei cu aparență științifico-fantastică s-a considerat suficientă pentru scrierile genului. Poate că nu toți autorii unor însăilări de felul amintit și le-au crezut geniale, însă unii dintre ei chiar și le-au socotit astfel, aranjând să le fie tradusă „producțiunea” și publicată până și prin America de Sud. Mă îndoiesc că povestirea lui Ovidiu Șurianu despre muntele transplantat din Cosmos în Carpați, spre bucuria minerilor români din viitor, a făcut furori în literaturile hispano-americane, după cum nu înseamnă prea mult, de altfel, nici în literatura română. Însă o asemenea întâmplare accidentală a fost prezentată imediat fandomului drept o performanță de excepție și o recunoaștere internațională.
Jocul cu miză mică nu i-a scutit nici pe scriitorii migrați spre SF din alte zone ale literaturii, unde s-ar fi zis că rigorile creației sunt mai strict respectate. Găsești povestiri SF modeste la Mihu Dragomir, la Victor Kernbach, chiar și la Vladimir Colin – din fericire, nu atât de multe și nici atât de catastrofale încât să umbrească partea remarcabilă a creației acestora. Aici explicația mea diferă de cea cuvenită amatorilor de savantlâcuri anticipative. O experiență literară certă nu garantează, totuși, reușita prelucrare a unei idei SF, abia întâlnite și asimilate aproximativ, într-un text cu frază bună și cu o știință a compoziției literare dovedită în alte situații. De ce să nu recunosc, în povestirile de tinerețe m-am pomenit și eu câștigat de anticipația cu mize modeste, din moment ce ulterior am simțit nevoia să le rescriu, să le dau profunzimea care le lipsea, să echilibrez în ele tendința utopică prin elemente de contrast. Iar asta mai mult decât o singură dată, fiindcă unele texte din perioada aceea colecționează, până la forma lor finală, un întreg buchet de variante intermediare.
Alții, cu mai puțină răbdare pentru rescrierea și modernizarea propriilor lucrări de debut, au evoluat spre mizele importante în alt chip. Constantin Cubleșan, de pildă (despre care, din păcate, ca scriitor de SF, se vorbește în ultima vreme mai puțin decât merită), și-a lăsat povestirile din volumul Nepăsătoarele stele să reziste mai departe cu tușele sentimentale și cu stângăciile în registrul terminologiei SF de la data primelor contacte ale autorului cu genul în cauză. Însă o experiență crescută în materie de anticipație se vede în romanele de mai târziu, Paradoxala întoarcere și Galaxia termitelor, unde ideile și motivele abordate, precum și viziunea în sensul căreia se ordonează invenția specializată, evoluează spre un nivel superior al performanței generice și, totodată, literare.
Mizele modeste pe care le observ astăzi nu pot fi puse, ca odinioară, pe seama cunoașterii aproximative, chiar eronate, a faptului științific și a elementelor „de construcție” specifice recuzitei SF. Cei lansați acum în asemenea experiențe au puține în comun cu niște umaniști reprofilați din alte domenii ale scrisului; ei sunt începători veritabili, chiar pe terenul genului discutat. Vin cu lecturi mai mult sau mai puțin bogate în domeniu, de regulă făcute la întâmplare, în funcție de cărțile căzute în mână, majoritatea de autori americani amestecați ca valoare, dar pe care moda, reclama editorială și incapacitatea de selecție a cititorului însuși riscă să-i așeze pe același plan sentimental, între modelele demne de a fi imitate. Nu pledez neapărat pentru cursurile de învățare a tehnicilor scrisului SF predate în universitățile americane, dar nici cu simpla practică a procedeului copy-paste nu pot fi de acord. Și, din păcate, cultul stereotipiilor e destul de pronunțat în fandom, dublat de un simț critic bazat pe rudimente de valorizare impresionistă, gen „wow, e super OK”, sau, la polul opus, „e nașpa”.
La un asemenea nivel al conștiinței implicate în ceea ce ar trebui să fie un act creator, miza SF-ului e limpede că rămâne coborâtă sub linia de plutire. Am citit recent însăilări trudnice, agramate, fără suflu, în ciuda pretenției unora de a li se recunoaște apartenența la categoria roman, și în care autorii se căznesc să rescrie cu cuvinte proprii filme vizionate cândva cu sufletul la gură, gen Războiul stelelor sau Ziua Independenței. Confruntat cu scepticismul față de asemenea producții rudimentare, veleitarul se va strădui să te convingă că produsul lui are valoare, întrucât publicul chiar așa ceva așteaptă de la SF: aventură dezlănțuită, imperii galactice și conspiratori, extratereștri cât mai răi și pociți, răpăieli de mitralieră și de raze laser, ca în jocurile pe computer destinate vârstei prepuberale. Cât privește scrisul îngrijit și originalitatea literară, astfel de pretenții „ciudate” riscă să fie privite cu deplin dispreț de ambițiosul lipsit de spirit autocritic, dar pentru care simplul fapt că a biruit cu mâna proprie o „făcătură” de 150 de pagini, unde se recunosc motive, personaje, situații convenționale dragi inimii lui, trece drept garanție a implicării personale într-un joc cu miză majoră.
Există și un mod mai subtil de manifestare a SF-ului cu miză îndoielnică. Dacă în cazul de mai sus n-am dat nume pentru că ele nici nu contează, acum iarăși n-o fac, ca să nu blochez șansa autorilor de a-și perfecționa viziunile proprii și a accede cu scrisul lor spre o veritabilă condiție a valorii. Am citit, astfel, povestiri interesante ca speculații în jurul unor motive extrase din nomenclatorul de convenții SF patentate. Găsesc în ele inteligență combinatorie, un avânt al speculației tehnice și de situație anticipată, toate acestea străine, evident, de comoditatea grafomanilor înarmați cu seturi de indigouri. Noutățile în mod deliberat șocante – fie că privesc, să zicem, relațiile biologice excesiv complicate dintr-o lume extraterestră, fie că se aplică performanțelor de tot felul ale omului abia ieșit din normalitatea naturală spre a se prăbuși în halucinante abise cibernetice – sunt utile pentru progresul genului. Miza pusă pe ele mi se pare corectă, dar nu suficientă. Am convingerea că n-o să conducă la lozul cel mare dacă nu este însoțită și de o miză pe valori literare, pe relații umane verosimile, pe un stil îngrijit care să facă tranșant separarea de experimentul intelectual cu valoare de joc în sine, abstract. Poți crea eventual o modă agreată la nivelul fandomului, un tricou inscripționat și desenat cât mai extravagant, însă asta nu înseamnă că i-ai și dezbrăcat definitiv pe contemporanii tăi de costumele tradiționale, constrângându-i să adopte uniforma postmodernistă, sau post-postmodernistă, pe care tocmai le-ai pregătit-o în laborator.