Americanii sunt mândri de SF-ul lor și aș spune că pe bună dreptate. Dincolo de faptul că ei scriu într-o limbă devenită universală, ca latina pentru mințile luminate din Evul Mediu, n-am auzit să existe vreo altă țară unde să se producă atâta SF pe bandă rulantă, să se publice anual câteva mii de cărți ale genului (unele noi, altele reeditate) și să se vândă cu sutele de mii și cu milioanele de exemplare, atât din librării cât și de pe Internet. Aflându-te într-o asemenea situație absolut privilegiată, presupun că e greu să-ți înfrângi un sentiment imperial care te poate face să crezi că tot ce e interesant și valoros în lume pleacă de la tine. Tu ai inventat fiecare lucru și îi gospodărești pe scară amplă consecințele.
Concepției larg-istorice și neșovăitor anexioniste a europenilor față de gen, americanii îi opun așadar convingerea că SF-ul este o literatură foarte tânără, având înscrise în certificatul său de naștere date precise. Anul: 1926, locul: New York, atunci când și acolo unde a luat ființă Amazing Stories, prima revistă dedicată în mod special SF-ului, „oferindu-i astfel acestui gen literar o identitate şi un parfum aparte“ – cum spune profesorul și exegetul James E. Gunn într-o mai recentă încercare a sa de a panorama Science fiction-ul în lume. El pleacă, firește, de la convingerea populară că exact în momentul pomenit SF-ul și-a asumat „o identitate americană pe care şi-a păstrat-o până în zilele noastre“. Chiar dacă recunoaște că și alții au merite în influențarea originilor lui, bunăoară europenii E.T.A. Hoffmann, Jules Verne, H.G. Wells, Mary Shelley, Kurd Lasswitz, ba chiar și unii americani din secolul al XIX-lea (Edgar Allan Poe, Nathaniel Hawthorne, plus alții mai puțin importanți, care „au scris povestiri şi nuvele identificate astăzi drept science fiction“. Formularea e concesivă, dar ferm ancorată în prejudecată: „înainte de 1926, astfel de cărţi erau considerate aventuri literare“, observă istoricul din Kansas, ceea ce înseamnă că ele trebuie lăsate pentru totdeauna în perimetrul literaturii generale, în vreme ce tradiția pornită de Hugo Gernsbach urmează să fie privită ca un produs special, de fabricație americană, răspândit treptat și pretutindeni în lume, din Europa Occidentală până în Extremul Orient.
Dacă aventura SF-ului nu mai este una literară, ci realizată strict în interiorul coordonatelor sale de gen, această situație generează două mentalități aparent divergente, complementare totuși. Conștientizarea faptului că scrii (ca scriitor specializat) sau citești (ca fan la fel de specializat) ceva cu totul aparte produce automat stimuli ai orgoliului, îndemnându-te să rămâi exclusiv pe acest teren stabil, comod, de monocultură, și să respingi influențele venite dinspre convențiile părăsitei literaturi generale, unde poți vedea factori de destabilizare și de „impurificare“ a unui fond generic pe care tocmai ai început să-l consideri „pur“. Rezultatul practic al unui asemenea mod de gândire este închiderea într-o castă de „aleși“ pe criterii de simpatii tematice și motivice. Lucrul nu pare să fie deranjant decât în clipa când observi că Țara Făgăduinței seamănă cu un ghetou, refugiu particular cu care nici literatura tradițională (mainstream), nu se arată dispusă să întrețină relații. Aici apare cea de-a doua mentalitate pomenită, și pe care o întâlnești chiar la unii scriitori americani din domeniu (la Ursula K. LeGuin, bunăoară): un fel de regret al celui nevoit să utilizeze exclusiv resursele „ghetoului“, fără să poată conta și pe recunoașterea confraternă a celor din afară.
Partea cea mai amuzantă a situației a sesizat-o Ovid S. Crohmălniceanu cu mulți ani în urmă. „Ghetoul SF“, observa el, cel puțin în varianta sa americană, nu e deloc inconfortabil și își extinde neîntrerupt limitele, așa că „plângerile“ vin din partea unor ipocriți care, în realitate, se simt excelent în producția lor debordantă, în tirajele lor astronomice, în premiile specifice și în reacția entuziastă a unui număr substanțial de cititori specializați. James Gunn, în viziunea sa americano-centristă, are până la un punct dreptate când spune că „povestirile şi romanele americane au inundat alte ţări, mai ales în Europa, iar traducerile lor au creat impresia că singurul SF veritabil este cel american“. Absolutizând concluzia, ne putem imagina întreaga lume sefistă „ghetoizată“, chiar dacă nu toate ghetourile ei arată la fel de prosper, ci fiecare după fațada și posibilitățile lui.