Planeta Marte a intrat în atenția generalizată a pământenilor pe la mijlocul secolului al XIX-lea, revelându-și apoi, pe parcursul întreg secolului XX, potențialul de influențare a mentalității umane. Nu mă refer la influențe de felul celor ce preocupă astrologia, ci la unele izvorâte din realitatea astronomică și din mitologia populară construită în jurul ei. O mitologie la care, trebuie să admitem, și SF-ul modern și-a adus pe cât de bogata, pe atât de rodnica sa contribuție.
Fără îndoială, planeta a mai trecut pe dinaintea ochilor dornici să exploreze cerul și în veacurile anterioare celor deja pomenite, mai ales după ce inspiratul Galileo Galilei avusese ideea de a-și îndrepta luneta spre lumile celeste. Dar o cercetare astronomică specializată și, totodată, mai deschisă spre orizontul curiozității generale se leagă de numele italianului Giovanni Schiaparelli și al americanului Percivall Lowell. Observațiile lor, efectuate la Observatorul din Milano, unde primul era director, respectiv la cel din Arizona, chiar întemeiat de cel de-al doilea astronom amintit aici, observațiile acestea, pe cât de aproximative, pe atât de senzaționale, au făcut să pătrundă în conștiința publică ficțiunea canalelor de pe Marte și hărțile menite să le descrie configurația. Planeta roșie era prezentată astfel drept sediu al unei civilizații cosmice avansate, civilizație ajunsă în pragul catastrofei ori chiar trecută prin Apocalipsă în momentul istoric al culminației sale. Albiile prin care încă s-ar mai scurge periodic apa din calotele de gheață de la poli ar fi urme ale înfiorătoarei drame trăite cândva de vecinii noștri marțieni. Până să fie spulberate definitiv, ca iluzii optice, de sondele Mariner lansate de NASA prin anii ’60-’70 din secolul trecut, canalele respective au lăsat să curgă șuvoaie de cerneală gazetărească, inclusiv de pe penițele vechilor scriitori de SF. La noi, bunăoară, întâlnim ipoteza nu doar la veteranul Victor Anestin, în romanul O tragedie cerească (1914), ci chiar și mai încoace, în plină înflorire a curentului paleoastronautic, la Victor Kernbach, în Luntrea sublimă, și la Mihu Dragomir cu evocările sale „deocamdată fantastice” din nuvela Legenda îngerilor (1962).
Astăzi, în schimb, nu văd cine s-ar mai aventura la redactarea unei istorisiri de acest fel, lăcrimând sentimental pe seama civilizației dispărute de pe planeta Marte, și nici înfiorându-se de răutățile pe care ar fi dispuși marțienii să ni le facă nouă, celor născuți pe planeta Pământ. Fiindcă Apocalipsa legată de numele lor are o dublă versiune și un dublu sens. Dincolo de cea imaginabilă prin stingerea nefericită a propriei civilizații (în caz că lumea lor avansată va fi existat cu adevărat), mai cunoaștem o Apocalipsă pe care marțienii, în postură de „bad boys”, figuri malefice, insensibile la simțămintele și la durerea umană, par hotărâți s-o exporte în spațiul cosmic, și în primul rând pe Pământ. H.G. Wells n-a fost cel dintâi care intuia un asemenea pericol mortal venit dintre stele, însă romanul său Războiul lumilor s-a dovedit a fi atât de pregnant în cadrul temei amintite, atât de tulburător pentru cititorii de la cumpăna dintre secolele XIX și XX, încât n-ar putea fi dislocat din poziția sa fruntașă nici azi, la mai bine de un veac de la scrierea și publicarea lui.
Spre deosebire de majoritatea celor de până la el, Wells nu s-a mai lăsat prins în capcanele antropomorfismului și în sentimentalismele derivate din acceptarea unei asemenea condiții pentru locuitorii spațiilor extraterestre. Ei nu vor fi văzuți, așadar, ca „frați cosmici”, partenerii noștri necondiționați de dezvoltare rațională și de explorări galactice făcute în comun. Autorul Omului invizibil ne propune niște marțieni construiți pe modelul caracatiței, având un cap supradimensionat față de corp și un mănunchi de tentacule de care creaturile acestea să se poată servi în spațiul înconjurător, inclusiv în mediul tehnic avansat ce stă la dispoziția inteligenței lor imorale. Adăpostiți în niște vehicule purtătoare cu formă de tripozi, musafirii nedoriți de pe Marte pustiesc Londra și drumul până la ea, lăsând să se înțeleagă că un asemenea destin apocaliptic ar urma să împărtășească întreaga planetă, pe măsură ce invazia extraterestră s-ar consolida. Faptul că specia monstruoasă descinsă din spații ar putea deriva din însuși tiparul uman actual, prin hipertrofia creierului și atrofierea consecutivă a organelor „nefolositoare” evoluției, reprezintă o speculație ageră a lui Wells, însă nu va schimba cu nimic soarta unei omeniri nimerite prompt pe masa de bucate a marțienilor. Dacă Apocalipsa ticluită de ei eșuează în roman, meritul pentru această salvare aproape echivalentă cu finalul teatral de tip Deus ex machina revine bacteriilor terestre, față de care superinteligența invadatoare se lasă complet descoperită, ca spre a ilustra vechiul proverb pământean că unde există multă deșteptăciune se află și multă ignoranță – cosmică, dacă ne dă voie contextul să spunem.
În fine, ficțiunea e ficțiune, dar faptul că ea are uneori o uluitoare putere asupra realității ni-l dovedește ceea ce gazetăria secolului trecut a denumit Experimentul Orson Welles. Chiar dacă grafia cuvântului apare nițel schimbată, el se pronunță la fel ca în cazul lui Wells, și s-ar putea ca familiaritatea aceasta de nume să fi fost un imbold suplimentar pentru americanul genial, extrem de bine lansat în teatru, radiofonie și film, de a se măsura cu popularul roman al scritorului englez, încă în viață la data aceea, dar ajuns aproape octogenar. Lucrurile sunt prea notorii ca să nu fie știute, dar nu strică să le pomenim în continuare: la sfârșitul lunii octombrie 1938, Orson Welles lansează o adaptare radiofonică după Războiul lumilor, iar rezultatul pare să fi fost acela că, dacă Apocalipsa plănuită de marțieni în pagina de carte rămânea doar un episod ficțional, resuscitarea ei cu mijloacele comunicării în masă a avut efecte de o asemenea amploare, că fie și ele singure amenințau să facă gloria artistului american. Relatarea difuzată în eter a invaziei extraterestre era atât de convingător înscenată încât milioane de ascultători s-au lăsat convinși de realitatea momentului. Presa timpului consemnează chiar că mii de americani din zona stabilită de Welles pentru conflictul interplanetar s-au refugiat în panică, de teama armelor de tip laser mânuite de invadatori.
Mentalitatea sceptică susține că, în goana ei după senzațional, tot presa respectivă ar fi „umflat” efectul real al emisiunii. Dar tulburarea stârnită de evenimentul radiofonic născut dintr-o fantezie SF nu poate fi anulată de nimeni prin asemenea corecții bazate pe simple aproximări. Cert e că Apocalipsa adusă de marțieni într-o ficțiune romanescă și transpusă efectiv, chiar dacă tot la modul ficțional, în viața noastră cea de toate zilele ne vorbește de o dublă formă de putere: a SF-ului de a-și formula incitant temele și conflictele insolite, precum și a mass-media de a stăpâni imaginația și deciziile a milioane de oameni. Se spune că însuși Hitler ar fi ironizat într-un discurs public experimentul american, însă pot crede că motivul invaziei extraterestre nu putea să nu-i fie pe plac, el însuși găsindu-se la un pas de declanșarea altui „război al lumilor”, în orice caz mai catastrofal decât cel înscenat radiofonic.