Nu numai la noi există voci care cârtesc împotriva „clasicilor”. Nu numai la noi există și mai multe voci care „tac cu program” când vine vorba de ei, pomenindu-le eventual în fugă numele, dar lăsându-le scrierile într-o interesată uitare. Și, în sfârșit, nu numai la noi apar din când în când salutare inițiative de recuperare a celor ce-au binemeritat prin opera lor, deschizând genului, în condiții de cele mai multe ori vitrege pentru receptarea lui de către literaturile naționale, căi în lungul cărora au putut avansa, cu propriul lor bagaj de idei și soluții, autorii ajunși azi în plină și uneori chiar spectaculoasă manifestare.
Lino Aldani este, pentru SF-ul din Italia și chiar pentru dimensiunea europeană a anticipației, un asemenea scriitor „cu poziție și platformă”, la care trebuie să ne raportăm. Să se raporteze până și cei ce-l critică pentru orientarea sa de stânga – fiindcă, nu-i așa?, și anticipația poate fi interpretată politic, etichetată, catalogată, executată din perspectivă partinică, atunci când o culoare sau alta caută în scrierile ei propria ideologie și n-o găsește, ori o descoperă șifonată de autor. Înainte de a fi, totuși, o culme a fantascienzei, Aldani a fost un om cu viața marcată de conjuncturile epocii sale. S-a născut în 1926, a luat în piept toate vânzolelile politice din trena celui de-al doilea Război Mondial, ba chiar s-a implicat în ele, ajungând, după o carieră didactică făcută la Roma ca profesor de matematică, primar comunist în comuna sa natală din câmpia Padului, San Cipriano Po. Când l-am cunoscut eu, chiar la el acasă, era deja demisionar și își înjura foștii tovarăși de drum la fel cum o făcea și cu cei din dreapta eșichierului politic italian. Dovadă că îl dezamăgiseră toți. Mi se pare un comportament chiar normal pentru un intelectual intrat cu sinceritate într-o vrajbă politică partizană ce n-avea nimic de-a face cu aspirațiile lui culturale și cu subiectele care, de la o vreme, începuseră să-i umple masa de scris.
Apropo de acestea din urmă: Lino Aldani și-a început cariera literară într-o vreme când Europa Occidentală era deja inundată de producțiile SF-ului american, năvălite pe urma ajutoarelor de reconstrucție postbelică ale Planului Marshall și umplând cu râvnă zeci de colecții editoriale, din Pirinei și până la Berlin. Berlinul de Vest, evident, fiindcă dincoace de Poarta Brandemburg se strecurase deja naucinafantastika lui Obrucev și Efremov, dar asta e o chestiune ce nu privește subiectul de acum.Vorbind despre situația din Franța și din statele occidentale, un comentator lucid ca Jean-Pierre Laigle putea trage concluzia că în Europa genul ajunsese în situația unui „SF asediat”, că editorii de pretutindeni îngenuncheaseră dinaintea modelelor lansate în SUA, unde se inventase – tot el o spune – „doctrina ce utilizează cultura ca un baros al economiei”. Italia copia și ea, cu entuziasm, revistele SF în vogă peste Atlantic, dând fanilor săi sentimentul că participă la înflorirea unui curent de literatură specială, numai bun de imitat. Ceea ce n-ar fi fost tocmai blamabil, dacă traducerile s-ar fi făcut pe alese și cu discernământ critic, filtrându-se doar povestirile și romanele valoroase, nu și tonele de maculatură destinate cu premeditare consumului popular.
Deși a dorit să se lămurească asupra genului printr-o investigare pe cont propriu, care a produs eseul La Fantascienza (1963), Aldani n-a avut altă rampă de lansare decât modelele atotprezente în jurul său, cele produse de SF-ul anglo-american în anii ’50-’60 din secolul trecut. Le vom găsi în prima sa culegere de povestiri, La Quarta dimensione (1964), cu personaje purtând nume americane, antrenate în conjuncturi tehnologice și sociale vizibil de import. Dar noutatea anticipației sale ține atât de perspectiva ironică, sesizabilă în multe texte, cât și, mai ales, de o „împământenire” a temelor, o transpunere treptată în spațiul și în mentalitățile italienilor; mentalități marcate totuși de tulburătoarea perspectivă adusă de invazia unui viitor al tehnicii anticipate, pe cât de spectaculos în sine, pe atât de manipulator și dezumanizant. Dacă în primele povestiri publicate autorul prefera să se retragă sub pseudonime anglo-saxone, socotite mai credibile pentru insolita ipostază literară abordată, pe măsură ce câștiga cuvenita distanțare de modele și o necesară reacție critico-morală, Aldani s-a descoperit pe sine în calitate de scriitor european, cu tendință spre analiza în profunzime a situațiilor anticipate și cu apetit pentru caracterul dramatic al schimbărilor reflectate în natura umană.
Lucrul acesta se vede bine în scrierile de mai largă respirație, în romanele Quando le radici (Rădăcini, 1977) și Eclissi 2000 (Eclipsă 2000), acesta publicat doi ani mai târziu. Confruntat cu o dezgustătoare Italie a viitorului, părăsită de valori autentice și prăbușită în superficialitate existențială și în consumism trivial, Arno, personajul primului roman pomenit, își caută în enclavele rurale rădăcinile care să-i ofere iluzia că autenticitatea vieții n-ar fi întru totul compromisă. Iar în alegoria „eclipsei” milenare, prezentată sub forma unei călătorii cosmice cu final îndoielnic, Aldani vorbește în fond de o problemă politică și generală totodată: aceea a unei guvernări ce nu se poate institui și perpetua decât prin minciună și înșelătorie. Un alt roman, Crucea de gheață (1989), folosește pretextul contactului pământenilor cu o omenire extraterestră pentru o confruntare exemplară, subtilă, dar fundamental eșuată, cu o rasă cosmică a cărei alteritate pretinde altfel de abordare decât prin prejudecățile noastre culturale și religioase.
Firește, timpul trece și, inclusiv în fantascienza, lucrurile se schimbă. Dosarul Italia, așa cum apare el recent pe site-ul Societății Române de Science-Fiction și Fantasy, arată altfel decât fusese același dosar publicat de Adrian Rogoz în mai multe numere din 1968 și 1971 ale vechii Colecții Povestiri Științifico-Fantastice și unde purtătorii de stindard erau N.L. Janda (un pseudonim al tânărului Aldani), Sandro Sandrelli, Damiano Malabaila, iar ca exeget al genului, Gianfranco de Turris. La fel ca pretutindeni, experiențele moderne și postmoderne au marcat și anticipația italiană. Dar, precum în cazul lui Lem, lecția lui Aldani e mereu actuală: să nu fii complexat de tiranicele modele americane, chiar dacă ai pornit de la ele. Să-ți cauți în propria tradiție rădăcinile, iar anticipațiilor să le dai conținutul uman și sensul moral pe seama cărora devin scrieri complexe, nu doar preparate ieftine de înfulecat pe nerăsuflate. Să ții seama de faptul că și în urma ta trebuie să rămână ceva durabil.