O presă de senzație, pe care multă lume o critică, însă aproape toți o urmărim cu interesul cuvenit faptelor rare și de regulă tragice, ne mai aduce uneori sub ochi și câte o poveste fericită, interesantă tocmai prin caracterul său excepțional. Printre diverse crime și incendii catastrofale, printre atentate teroriste și atacuri săvârșite de rechini, poți afla astfel despre un om pe nume Franjo Selak, al cărui destin s-a numit însuși Norocul, întrucât existența i-a fost marcată de pericole înfiorătoare și din toate împrejurările acelea a ieșit ca prin minune la liman. A scăpat cu viaţă după ce trenul în care se afla deraiase, omorând în vagoanele lui 17 călători. A căzut din avion – Dumnezeule, nici nu-ți vine să-ți imaginezi! – şi a plonjat cu un autobuz într-un râu, dar în ambele situații a supravieţuit. Maşina i-a luat foc de două ori, fiind implicat în accidente rutiere grave. S-a ales doar cu o fractură şi câteva zgârieturi. După multele lui pătimiri norocoase, soarta i-a zâmbit din nou când a câştigat 700.000 de euro la loterie cu primul bilet pe care l-a jucat. Acum, octogenar fiind, şi-a donat averea și se mulțumește cu o viață simplă, petrecută alături de soţia lui. Ceea ce reprezintă un bonus de care nu mulți dintre eroii unor accidente grave mai au parte.
Asta ar ține de realitățile surprinzătoare ale lumii în care trăim, dar uneori întâlnești asemenea ciudățenii și în conjuncturi propuse de ficțiune. Chiar și de ficțiunea genului nostru, ori poate mai ales în aceasta. O proză veche, cu care Adrian Rogoz a obținut premiul special pentru povestire la primul Eurocon (cel din 1972, desfășurat la Triest) se intitulează Altarul zeilor stohastici. Norocosul Selak se numește acolo Homer Hidden și trăiește într-o societate dominată simultan de viteză și de o tehnică electronică în stare să preîntâmpine, pe „megarutele” viitorului, orice accident. Și totuși un accident se întâmplă, provocat de intervențiile contradictorii ale omului într-un flux de comenzi computerizate frizând însăși perfecțiunea tehnologică. Un megaaccident, de fapt, sub forma unui incredibil lanț de evenimente dramatice, fiecare dintre ele sinonim cu o catastrofă ireparabilă, însă anulându-și efectul mortal prin interrelaționarea fulgerătoare – și fulgerător norocoasă – cu accidentul următor. Ejectat vertical de sistemul ordinatoarelor ce coordonează traficul rutier, cu o clipă înainte ca același sistem să-i pulverizeze bolidul vinovat de dereglarea întregii circulații de pe autostradă, Homer are ocazia de a parcurge traiectoria unui puc lovit de crosă: cabina de salvare i se ciocnește în aer de o altă capsulă implicată într-o evoluție similară, revine în picaj peste un vehicul aflat în plină deplasare pe banda vitezelor maxime, e respinsă din nou în văzduh spre a fi secționată de una dintre elicele unui elicopter gigantic, eliberând corpul omului pentru o cădere în gol, ori, mai precis, în apele fluviului, care și ele reprezintă o amenințare mortală, prevenită de la o fracțiune de secundă la alta de diverse soluții tehnice, rând pe rând compromise tot la modul accidental. În fine, norocul pare să-l însoțească pe eroul povestirii aproape până la capăt. Spun „aproape” și nu chiar până la capăt, deoarece autorul a ținut să încununeze acest lanț de catastrofe reciproc anulate printr-o morală rece, inumană, așa cum se anunță toate evenimentele controlate electronic ale viitorului. Judecat de „zeii stohastici” ca o simplă, dar uluitoare „probabilitate care tinde spre zero”, Homer nu va mai avea șansa de a îmbătrâni fericit, precum Franjo Selak.
Aceste două istorii ce lasă impresia că ar fi trase după același calapod ne conduc spre o întrebare, în felul ei, tulburătoare: oare fantezia se inspiră din realitate, sau realitatea din fantazările SF-ului? N-ar fi pentru prima dată când o similitudine de situații ne-a obligat să ne-o punem. Să ne amintim o întâmplare aproape anecdotică, legată de proiectul primei bombe atomice. Mai precis, incidentul stârnit de povestirea Termen-limită, scrisă de cvasi-anonimul Cleve Cartmill și publicată de cvasi-celebrul John W. Campbell în martie 1944, cu un an și ceva înaintea exploziei atomice de la Hiroshima. Americanii lucrau în deplină conspirativitate la Proiectul Manhattan, iar revista Astounding Science Fiction se trezise să „dezvăluie” cititorilor ei în ce fel putea fi îmbogățit uraniul ca să ajungă la izotopul U235, cel ce putea să creeze o masă critică și să explodeze când două emisfere distanțate între ele aveau să fie proiectate una spre cealaltă… În fine, tot tacâmul pe care îl știm de la fizica particulelor elementare și din cărțile de istorie legate de sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. Numai că războiul în cauză era atunci încă în plină desfășurare, bomba atomică tocmai se inventa într-o dublă ipostază, pe planșetele bine păzite ale savanților și în paginile unei reviste de SF, iar atât Cartmill, cât și Campbell aveau să fie interogați de ofițeri ai serviciilor de specialitate ca să se dea de urma spionului care ar fi „trădat” secrete de stat, amenințând astfel să compromită prioritatea americană în domeniul înarmării atomice.
Ion Hobana, cu meticulosul său studiu rezervat problemei în Literatura de anticipație. Scriitori, cărți, idei, produce dovezi memorabile despre felul cum faptele vieții și literatura se amestecă unele cu altele într-un amalgam cel puțin interesant pentru reconstituirea evoluției unui motiv devenit, prin consecințele lui practice, realitate situată între tragic și sublim. Se poate vedea acolo cum fizicieni prestigioși precum Joliot-Curie, Niels Bohr, Leo Szilard puteau găsi (iar unii chiar își mărturisesc șansa asta) sugestii privitoare la fisiunea nucleară într-un roman al lui H.G. Wells (Lumea eliberată), cum Wells însuși comisese această anticipare a bombei atomice influențat de cartea despre radiu a unui savant, Frederick Soddy, descoperitorul izotopilor. Cât despre momentul „sefist” care ar fi condus la deconspirarea Proiectului Manhattan, istoricul domeniului constată că povestirea lui Cartmill folosea și ea informații de fizică nucleară circulate „la vedere” în epocă, imaginând situații și consecințe în prelungirea lor cât se poate de logică. Este, cred, ceea ce ne spune și jocul spectaculos din povestirea lui Adrian Rogoz, cu care mi-am început această meditație despre surprinzătoarele similitudini dintre viață și literatură. Înainte de a decide că una o „plagiază” pe cealaltă, poate că-i mai corect să credem că importante sunt resursele fiecărui domeniu de a se inventa pe seama faptelor ce țin de un repertoriu comun.