Până când experimentele oamenilor de știință nu ne vor putea convinge că visarea s-ar regăsi și la plante sau animale, o să trăim cu credința că ea este un fenomen legat strict de specia umană. Nu mă refer aici la visul propriu-zis, pe care îmi vine să cred că îl au și speciile mai puțin inteligente decât noi, altfel – ca să dau un exemplu aproximativ – câinii n-ar tresări uneori prin somn, scâncind ca de cine știe ce spaimă ireală. Am în vedere visarea mai complexă, care se face cu ochii deschiși, îngăduindu-ne fiecăruia să ne închipuim ziua de mâine, iar unora mai ambițioși să pătrundă cu gândul chiar mai departe în viitor.
Din asemenea pâlpâiri ale speranței dispuse să ia forme existente deocamdată doar pe ecranul minții noastre, e posibil – nu și obligatoriu, dar posibil în orice caz – ca lumea să câștige ceva peste ceea ce are ea până acum. Lucrul este valabil și pentru anticipatorii „de profesie”, cei ce-și lasă imaginația să bântuie dincolo de limitele stricte ale orizontului actual, pipăind contururi aburoase, iar în caz că îi înghiontește talentul literar, străduindu-se să extragă și o morală din visarea lor.
Mă opresc acum, aproape la întâmplare, la autorul ceh (de fapt cehoslovac) František Běhounek, care la viața lui n-a fost un fitecine: înainte de a deveni un proeminent academician al Erei Comuniste, era chiar specialist în fizică moleculară și radioactivitate, format pe lângă celebra savantă Marie Curie, dar și un temerar explorator, participant la dramatica expediție polară a lui Amundsen și Umberto Nobile. A pus și el în evidență un anumit tip de visare, preponderent tehnică, ori, mai bine zis, dirijată spre gadgeturile științei și tehnologiilor viitoare, ceea ce este întru totul evident într-un roman de-al său intitulat Acțiunea L și care a putut fi citit cândva și în traducere românească.
Găsim acolo un grup de tineri cehi profund interesați de evoluțiile civilizației umane din prezent până în anul 2200 („prezentul” personajelor), încât să poată asista răbdători la un serial științific retrospectiv, întins pe trei sferturi din carte, anume ca să înțeleagă sensul unor miracole practice, de felul celui care le aduce felurile comandate la cantina populară, pe căi ascunse în pereți, direct în sufrageria lor plasată în zgârie-norii cartierului Praga Nouă; sau ce-i cu continentele apărute prin secarea parțială a oceanelor, spre a constitui un bun suport fizic pentru agricultura viitorului, în perspectiva altor zeci de miliarde de locuitori; ori, ce șansă le deschide pentru propria lor sănătate transplantul de organe de la maimuțele antropoide crescute în rezervații speciale din Africa, mai puțin transplantul de cap, pe care medicina anului numit mai sus încă n-ar fi reușit să-l rezolve integral – dar mai sunt secole, trebuie lăsat ceva și pentru ele.
În fine, am putea privi cu un ochi cât de cât serios și cu altul profund ironic numeroase alte anticipații cu caracter practic din scrierile mai vechi, cu condiția să extindem fenomenul și la strădania sefistă a altor neamuri din utopia comunismului multilateral dezvoltat. Se pot cita în acest sens, și de la noi, suficiente exemple, fiindcă numita construcție utopică a avut un apetit remarcabil pentru genul ăsta de visare. Există, însă, și forme ale visării contemporane ce scapă de sub tratamentul comic, întrucât produsele lor tind să ne intre treptat în conștiință ca niște elemente fără de care viitorul nici nu mai poate fi conceput. Mă gândesc, de pildă, la zborul cosmic, și el fantezie cândva, chiar și în momentul când K.E. Țiolkovski, alt academician al Erei Comuniste, începuse să-l lege de soluția tehnică a rachetelor. Iar SF-ul, fascinat de visul în cauză, l-a cultivat multă vreme cu predilecție, apropiind inițiativa umană de un contur tehnic corect și de momentul în care omul a putut călca „la fața locului” spațiul cosmic, inclusiv sub forma mult râvnitului continent sideral care este Luna.
Iar visarea stârnită de zborul universal continuă neobosit, cu folos pentru cunoașterea umană, dovadă puzderia de mecanisme care explorează în contul nostru planeta Marte, centura asteroizilor, ori chiar lumile înghețate de la marginea sistemului solar, unde bântuie doar cometele de cursă lungă și speranța noastră că, totuși, vom da pe acolo și peste cea de-a noua planetă, regina beznelor eterne. În cărțile anticipatorilor, visarea pomenită ia câteodată forma orașelor spațiale trimise să colonizeze lumile altor stele, un fel de caravele galactice mai apropiate de înțelegerea timpului actual și de gustul nostru decât erau odinioară navele lui Columb și Magellan. În dotare vor fi având și ele toate gadgeturile presupuse de viața unei colectivități strămutate aiurea, numai că acestea, atât de fascinante pentru autorii de odinioară, stau tot mai mult în fundal, sugerate, presupuse, pentru ca prim-planul scrierii să rămână în stăpânirea marelui vis și a relațiilor omenești, uneori de tip creator, alteori conflictuale, relații posibile în cadrul acestui vis cu ochii deschiși.
Sigur, spiritele mai terestre îl pot întâmpina cu argumente dintre care nu puține sunt de prudență și de bun simț. Ce căutăm noi în spațiul cosmic, de ce risipim în deplină veselie averile în curs de secătuire ale Pământului pe iluzia ambițioasă a stăpânirii unui întreg Univers, când, de fapt, lăsăm nerezolvate cam toate problemele ce țin de existența reală a omului pe propria sa planetă? Dintr-un asemenea punct de vedere, anticipatorii ar fi chiar de condamnat, ca „instigatori” la proiectul zborului cosmic și cultivatori în felurite variante literare ai acestei noi utopii, menite să înstrăineze omul de sine însuși și de rosturile sale pământești. Cu sau fără asemenea apeluri la înțelepciunile de sorginte conservatoare, visul ieșirii din ceea ce s-a numit „leagănul terestru” merge însă mai departe. Asta se întâmplă atât în istorisirile scriitorilor specializați, cât și pe planșetele inginerești de la NASA și din alte centre preocupate de transpunerea imaginației așa-zis nebunești într-o realitate viitoare.
Există și rațiuni contrare celei pomenite mai înainte, pornite din constatarea că nebunia zborului cosmic nu e mai mare decât multele acte iraționale în care se angajează omul rămas în mediul său natural. Adevăratul savant nu este doar cel robit domeniului său de cunoaștere, ci și un gânditor preocupat de sensul descoperirilor lui. El ne avertizează, așa cum auzim prin vocea dramatic reconstruită de computer a lui Steven Hawking, că lumea noastră tradițională nu e fără de sfârșit. Dimpotrivă, există destule semne că ne-o facem tot mai insuportabilă, aducându-i cu pași repezi sfârșitul tot mai aproape de ziua de mâine. Perspectiva de a ne ruina planeta, sau măcar de a ne distruge propria specie nu e vorbă-n vânt. Omul se îndreaptă simultan spre o catastrofă ecologică și spre o predare a naturii sale biologice către inteligențele artificiale, în care alții văd tocmai salvarea. Hawking nu, el vede salvarea doar în soluția cosmică, în zborul odinioară visat și devenit acum din ce în ce mai mult realitate. Teama lui este doar că pe toboganul ruinei se alunecă poate prea repede, sfârșitul speciei Homo venind astfel înainte ca ea să se poată refugia, prin reprezentanți, bineînțeles, în coloniile întemeiate pe alte planete.