Voicu Bugariu a scris nu demult o carte intitulată Literați și sefiști. Cu toate limitele ei, e aici o încercare de vizualizare a domeniului SF din România sub aspect sociologic, cu intenția vădită de a trage concluzii valabile pentru o tipologie culturală. O confruntare de mentalităţi se și subintitulează volumul, iar sensul acestei confruntări este văzut în disjuncția – foarte clară pentru autor – între domeniul literaturii tradiționale și cel al SF-ului, considerat din principiu a fi altceva.
Acestui altceva Bugariu i-a și găsit un nume expresiv, „sefultură“, bun să denumească un produs cultural de sine stătător, executat fără nici o implicare a talentului literar, de care „sefiștii“ nu numai că ar putea, dar chiar ar trebui să se lipsească, întrucât ar fi o unealtă de-a altora, iar pe ei mai mult îi încurcă în confecționarea mărfii lor artizanale.
În cronicile mele la carte, m-am delimitat (cum se spune în Parlament), dar în mod categoric, de această viziune uniformizatoare, care confundă întregul cu partea, o mișcare amatorială cu opera creată de scriitori profesioniști (ori deveniți astfel tocmai prin talentul expulzat de critic dincolo de perimetrul fandomului). E adevărat, multe producții înghesuite în fanzine și în almanahuri au fost și rămân maculatură, străine de intențiile și de pretențiile estetice ale literaturii; dar nu puține, totuși, depăşesc prin ideile şi sugestiile angajate în ele platitudinea, convenţionalul şablonard şi, în general, spiritul acultural al acelei anticipaţii comune pe care exegetul mentalităţilor extreme vrea să ne facă s-o descoperim astăzi pretutindeni.
Bugariu descrie relativ corect categoria „sefiştilor canonici“, dar are ambiția de a vedea în jurul lui numai sefiști canonici, lăsându-se cucerit de ideea (totuși de import) a similitudinii fandom-sectă neoprotestantă, cu practicanți de rând și „pontifi“ în seama cărora ar cădea exercițiul curent al unor ritualuri sefiste. Nu neg că fanii „maximalişti“ vor fi avut prin cenacluri pontifii lor, iar o cercetare sociologică făcută cu seriozitate i-ar putea individualiza, conturându-le portretul și universul ideatic, eventual sectar. Dar Voicu Bugariu, în retorica sa de mentalități, îi vede pe funcție de pontifi ai sefiștilor români, oficianţi de ritualuri paraculturale, și pe – sau mai ales pe – scriitorii care în realitate s-au străduit să scoată genul din statutul său marginal, dându-i, măcar prin unele dintre operele lor, acces la condiția estetică a literaturii veritabile. Astfel, Adrian Rogoz, Ion Hobana, Vladimir Colin, Florin Manolescu, Cornel Robu, bineînţeles că şi eu, ne-am trezit înmormântați teoretic în „sefultură“, ceea ce, mai mult decât umilitor, e cât se poate de neadevărat.
Înainte de a cunoaște răsfățul cenaclier, SF-ul nostru s-a alcătuit prin contribuția unor autori deloc specializați în gen, dar care, prin anii ’60-’70 din secolul trecut, au avut intuiția unui domeniu ceva mai liber de constrângerile politice aplicate în epocă literaturii generale, aceasta din urmă împinsă de ideologii real-comunismului să intre în patul procustian al așa-numitului realism socialist. Dincolo de locul unde se situau pe o scară a valorilor estetice absolute, Mihu Dragomir, Victor Kernbach, Victor Bârlădeanu, Horia Aramă, Georgina Viorica Rogoz, Colin și Hobana au „migrat“ în SF dinspre mainstream, teritoriu pe care fiecare dintre ei produsese deja scrieri în versuri, proză, teatru, publicistică, pentru adulți și pentru copii. Aveau, cu alte cuvinte, mâna formată și nimeni nu le-ar fi pus la îndoială statutul de literați. Cu mentalitatea lor „literată“, s-au aplecat asupra temelor și personajelor cultivate de SF, iar criteriul estetic nu pare să-i fi împiedicat să dezvolte niște subiecte speciale, operând asupra lor cu instrumentele de creație folosite și până atunci. Dacă, așa cum spune Bugariu, „sefultura este altceva decât literatura“, n-am avut, totuși, niciodată impresia că scriitorii aceștia și-ar fi schimbat peste noapte condiția, trecând în rândurile amatorilor şi veleitarilor, îmbrățișând o „cauză sefistă“ în perspectiva căreia ar fi putut deveni eventual „pontifi“ ai unei secte care, practic, în epocă nu exista – și îmi permit să afirm că, măcar la noi, nu există nici astăzi.
Domeniul anglo-saxon al genului, cu larga sa deschidere spre publicare serializată, cu infinite resurse de proliferare a motivelor SF prin carte și film, cu fandomul său supradimensionat și înclinat spre distracții specifice, ca și spre înregimentarea activistă, ar fi putut oferi lui Voicu Bugariu exemple mai credibile pentru paradoxul autonomiei sefiste și alte construcții speculative din teoria sa. Altfel, o teorie frumoasă, dar dată peste cap de realitatea pe care caută s-o manipuleze.