Cărţile „de suflet“ se schimbă după sufletul nostru, care nu e imobil şi imuabil, cum ni s-a tot spus, ci doar etern, aşa încît trebuie să-i dăm, o întreagă eternitate, de citit.
Săptămîna asta, primele 10 cărţi care-mi vin în „minte“, fără nici o ierarhie, sînt:
Doamna Dalloway de Virginia Woolf, o carte unică despre „adevărul sufletului nostru“.
Întîmplări în irealitatea imediată de Max Blecher, poemul în proză care generează visuri vii precum Cartea roşie a lui Jung sau Cartea de vise a lui Swedenborg.
Cine sînt eu? de Jean Klein, o carte la care se poate ajunge şi dinspre literatura română (prin Martorul eternităţii de Henriette Yvonne Stahl), dar şi dinspre suprarealismul francez (prin Nadja lui Breton).
Castelul lui Kafka, cartea pentru care merită să înveţi limba germană.
Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann, povestea clasică, veterotestamentară, devenită poveste modernă, fără sfîrşit.
Zenobia lui Gellu Naum, cartea întîlnirilor admirabile şi a vindecării de „străvechea maladie a mentalului“.
Orbitor de Mircea Cărtărescu, cartea contemporană nouă în care limba română a ajuns la ultimele ei posibilităţi.
Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño, una dintre ultimele cărţi disperate, ale unui chilian de geniu, despre „mexicanitatea absolută“.
Povestirile de la Sevastopol ale lui Lev Tolstoi, pentru întîlnirea cu fantoma vasului Konstantin.
Adolescentul de Feodor Dostoievski, cartea despre juventute care te ţine legat de Dostoievski pînă înţelegi ceva din el.