Asperger este un test, o insurgență. Resimt – și-mi îngădui să spun că și cei mai mulți dintre poeții generației mele – fundătura tematică, prostituția, uzura ireparabilă a cuvântului, formei, a poeziei majusculate, a tuturor ideilor luate de-a gata, răscroite, răscoapte. Am căutat în ultimii ani acele instrumente care ar fi avut capacitatea de a dizolva narativul, biografismul show-off, nud, dansul de păpușă al acelorași ritmuri circadiene, dâra groasă pe care o lasă truismul pretins insolit, tentația/ușurătatea de a liriciza cu mijloace facile, ostentația expresivă – cu atâta îndârjire exploatate în poezia actuală.
Narcisismul arareori mă părăsește când se insinuează în câmpul emoțional nevoia de scris. Sau egotismul, atenția la sine sau cum s-o mai fi numind. La fel și clasica teamă de timp care poate nu mai este cool de menționat dar există și determină multe. Temele mele pleacă deci, mai mereu de la mine. Și de la teama mea care poate este un drapaj al orgoliului. Sau chiar invers. Dar nu asta e important. Important e unde ajung ele, temele.
Mă întreba zilele astea un amic cum se explică faptul că şi eu şi fratele meu sîntem scriitori. Primul Vakulovski de care se ştie a venit în Moldova din Cetatea Albă, pe post de „pisar, adică „scriitor, că oamenii erau analfabeţi şi el a venit să-i înveţe să scrie şi să citească. El trebuia să acopere sudul Moldovei, iar frate-so – nordul.
Nu am un ceasornic exact pentru scris. Poezie scriu doar când simt că, dacă nu scriu, risc să mă consum într-un dezechilibru acut, psihic și sufletește. Proza, în schimb, o gândesc ca pe o construcţie, ca pe un edificiu cu oase bine amplasate, şlefuite, cu ferestre largi, cu uşi încăpătoare şi odăi la fel, pline de narativitate.
Marţi, 5,30 Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-a mers prea bine. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia asta durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine.
Fac parte din scriitorii care nu mai țin un jurnal din adolescență, nu am voluptatea autodezgolirii, țin foarte mult la intimitatea mea. Cel mai frumos este momentul când mă apuc să o scriu ceva nou, când spun povestea și inventez o lume pornind de la pagina alba plină de posibilități infinite. Cel mai plicticos este procesul de editare a materialului finit, dublu îngreunat de faptul de faptul că engleza nu este limba mea maternă.