BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Spuneam (aici) şi după primele două volume: lectura romanului lui Murakami e uşoară, ba chiar uşurică ar spune unii tipi mai răi de gură. De ce totuşi prinde aşa de frumos, de ce e totuşi Murakami şi un scriitor subtil, nu doar comercial. Am avut timp să mă gîndesc la asta pe parcursul volumului al treilea.
Un tip a definit rîsul ca un soi de mecanică suprapusă peste real. Iei o schemă reducționistă a tipurilor umane, de exemplu, și o trîntești peste o viață în continuă mișcare și obții o adunătură de caractere, clișee: procesul rezultat ar fi rîsul. Ilf și Petrov, eroi ai unei epoci extrem de frămîntate au observat esența mecanismelor politice, economice sociale a lumii din jurul lor. Faptul că esența asta era și comică e doar o chestiune de detaliu. Glumesc, dar nu în totalitate. Așa zisul real nuanțat și complex era de fapt o sumă de scheme ușor demontabile – simpla lui inventariere provoca rîsul ca formă de revelație, dar și ca apărare față de frica deconspirării.
„În vremuri de criză membrii societăţii nu sunt în general invitaţi la dialog democratic, ci la supunere faţă de autoritate. Indivizii sînt vulnerabilizaţi, autorităţile le oferă scheme ceva mai autoritare de rezistenţă: îndemnul la sacrificiu, promisiuni în numele onoarei naţiunii etc. Ei, iar aici încep să se adune scîntei: pentru că grupuri întregi defavorizate încearcă să-şi recupereze cît de cît din forţă negînd din ce în ce mai puternic poveştile autorităţii centrale. Citatul este din antologia de studii Psihosociologia crizei, mai exact din eseul unuia dintre coordonatori Jacqueline Barus-Michel. Celălalt coordonator este Adrian Neculau, iar subiectul tratat de cei 11 cercetători este mai mult decît inspirat.
Filmul surd în România mută e o carte utilă. Cristian Tudor Popescu trece în revistă filme de propagandă din istoria României, le rezumă, le pune în context. Fără mari pretenţii filozofice sau de critic de film. Mijloacele de bază în propaganda cinematografică sînt enumerate cu răbdare, sînt interpretate fără volute inutile, deci avem de la CTP o carte didactică (jurnalistul ţine şi cursuri de film de ani buni, iar asta se vede mai ales în structura cărţii), nu un compendiu jurnalistic-stilistic cum ne obişnuise în ultimii ani.
Mai întîi un avertisment normal pentru iubitorii de Middlesex, unul dintre cele mai tari romane din ultimele decenii. Intriga matrimonială nu e de acelaşi nivel, pare mai mult un roman de relaxare, de respiraţie, după acea frescă ultracomplexă.
De ce să citeşti recenzii de film? Ce, n-avem ochi să vedem şi singuri cum e filmul? Asta-i o reacţie populistă împotriva criticilor de film care şi-au tot pierdut din putere în ultimii 20 de ani. Locul le-a fost luat de ratinguri, steluţe, campanii de promovare covârşitoare. Industria filmului comercial a înţeles că atâţia bani investiţi nu mai pot depinde de capriciile unui om, criticul. Adică cum? Eu cheltui sute de milioane de dolari şi vine unul şi spune că i-am aruncat aiurea pe geam şi-mi mai şi afectează vânzările.
Cum citim şi recitim clasicii? Metoda mea e simplă, urmăresc linii simple tematice, stilistice etc., care de obicei n-au legătură cu lectura tradiţională. Şi nici mare relevanţă estetică. Mi-e gîndul numai la prostii, cum ar zice Moromete. Una dintre metodele de lectură e să urmăresc mai atent decât de obicei ce fac personajele cu mâinile sau cu privirea (în Kafka de exemplu e mai mult decât interesant cum se mişcă personajele în spaţiu, o adevărată mimă textuală). Uneori personajele ne fac gesturi din spatele textului în care sunt ţinute prizoniere de autor sau de tradiţia lecturii.
Ce se întâmplă pe frontul de Est? Nimic deosebit, apar în continuare scriitori foarte buni de care nu ştim mai nimic. Unul dintre ei e rusul Zahar Prilepin, jurnalist, scriitor, membru al Partidului Naţional Bolşevic (partid care nu e recunoscut legal în Rusia). La numai 36 de ani are deja la activ două campanii în Cecenia, se opune public lui Putin şi autorităţilor din Nizhni Novgorod (oraşul s-a numit Gorki până în 1990) unde lucrează pentru Novaia Gazeta. Are aşadar o întreagă istorie publică din care îşi alimentează şi forţa ficţională.
David Lodge (să nu-l fi citit ar fi o crimă comisă față de timpul vostru liber: Schimb de dame, Meserie!) a scris o biografie romanţată a marelui H.G.Wells: Bărbatul făcut din bucăţi. Jocul de cuvinte pe care mizează Lodge e imposibil de tradus în română: a man of many parts înseamnă „un om cu multe talente, aptitudini, dar parts e şi prescurtarea de la private parts. Lodge are miză dublă
Nu sunt deloc texte memorialistice tipice. Cabana memoriei a lui Tony Judt e o culegere de fragmente de memorie, mici exerciţii făcute de autor (încurajat de prietenul Timothy Gordon Ash), în timpul cumplitei boli (afecţiunea neuronului motor, boala lui Gehring) care l-a ucis în 2010. Descriere mai directă decât a autorului nu avem cum să găsim: „spre deosebire de aproape orice altă boală gravă sau letală, ţi se dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim disconfort deteriorarea catastrofală
Orwell nu e un simplu scriitor, e o grilă şi acum incomodă de citit lumea. Cărţi sau ţigări, o colecţie de articole şi bucăţi memorialistice, e încă un motiv să le dai peste nas celor care îl invocă cu morgă citând din 1984 şi cam atât. Stilul incomod orwellian vine din riscuri enorme asumate ca cetăţean-scriitor, din experienţă, dintr-o sinceritate uneori auto-negatoare, dintr-o continuă revoltă anti-establishment, anti-media. Încă îi mai deschid Jurnalul ca să citesc rezumate din presa vremii, pe care le făcea conştiincios. Îmi plac scriitorii care cunosc presa total, care o ţin tot timpul sub supraveghere şi care ştiu cum s-o taxeze când e nevoie.
Mecanismul prin care devenim mai îngăduitori şi mai atenţi cu cărţile pe care le citim nu-i greu de descifrat. Dacă romanul pe care vi-l recomand azi ar fi fost semnat de vreun nume cu rezonanţă nordică, dintr-o dată ar fi beneficiat de mult mai multă răbdare şi atenţie. Dar e semnat „Caius Dobrescu, aşa că devenim din start neîndurători. Pentru că românii nu ştiu să scrie thriller, nu? Pentru că apar spioni, savanţi nebuni, securişti români prin America şi de pelteaua asta ne-au săturat şi ziarele, şi scriitorii de duzină. Are acţiune, nuanţe poliţiste, mistere, numai lucruri în care sîntem consumatori-experţi. Încă un motiv să fim exigenţi din oficiu, nu?