dora constantinovici | BookMag

Câte coduri numerice personale – atâtea vieți noi și speciale

Mulțumirile adresate de Dan Chaon idolilor săi literari la sfârșitul cărții sale Aștept răspuns nu sunt deloc întâmplătoare, mare parte dintre scriitorii care i-au marcat adolescența cum sunt: Stephen King, C.S.Lewis, Vladimir Nabokov sau J.R.R. Tolkien sunt evocați de Chaon în diverse contexte. Cele trei părți ale cărții - prima dedicată lui Ryan, a doua lui Lucy și ultima lui Miles - se întrepătrund la sfârșit atunci când ni se explică și modul în care cele trei destine au legătură unul cu celălalt. Nimeni nu este ceea ce pare a fi, e o lecție pe care toți am învățat-o la un moment dat. Mai ales azi, când o identitate este relativ ușor de furat sau de fabricat lucrurile sunt chiar mai complicate și măștile chiar mai bine elaborate.

De ce n-are rost să câștigi cursele altora

Deși nu i-a plăcut niciodată eticheta aceasta, de care de altfel n-a mai scăpat toată viața, Alan Sillitoe a făcut într-un fel parte, chiar dacă fără să-și propună, din generația scriitorilor clasei muncitoare ai Angliei anilor 1950-1960. Provenit dintr-o familie de muncitori, Sillitoe a lucrat la 14 ani (în 1942) timp de trei luni, în fabrica de muniție Raleigh din Nottingham, apoi, în 1945, a devenit controlor de trafic aerian în cadrul Forțelor de Aviație britanice până la 21 de ani când a trebuit să se retragă din cauza tuberculozei.

Cine nu moare n-are viitor!

Moartea (cu m mic după cum insistă ea însăși să i se spună în Intermitențele morții), hotărâtă să-și ia o vacanță, intră în grevă pe 31 decembrie, într-un an și într-un oraș oarecare dintr-o țară oarecare. Moartea pur și simplu se simte subapreciată și nu mai vrea să-și facă datoria. Bolnavii incurabil, răniții grav din accidentele dezastruoase, bătrânii, cu toții supraviețuiesc printr-un miracol.

Viața nu e decât un craniu

Scrisorile dintre Jack Kerouac, unul dintre beatnicii notorii americani și prietenul său din copilărie – Sebastian Sampas fac parte din scrierile primului din tinerețe, strânse în cartea Oceanul e fratele meu. Pe alocuri plictisitoare, cartea este recomandată doar celor cu nervii bine dezvoltați, însă are calitatea că dezvăluie primii pași ai generației Beat – al cărui strămoș se pare că a fost grupul Tinerii Prometeici. În plus, conține primele încercări literare ale lui Jack Kerouac și multe însemnări din jurnalele acestuia.

Soarta e pentru ratați

Romanul canadianului Douglas Coupland – Tânără în comă (1998) și-a primit numele după piesa Girlfriend in a coma a trupei britanice The Smiths. Trupa se numără printre preferatele lui Coupland care le folosește versurile de alte câteva ori în diverse …

Povești fantastice în epoca edwardiană

A.S. Byatt, autoarea romanului Cartea copiilor, o mare fană a poveștilor fraților Grimm și a mitologiei din jurul zeilor nordici, spunea la un moment dat că pentru ea, realismul este doar un termen din literatură. Cartea copiilor este totuși un roman realist. Pentru că....

Dai într-unul, ţipă opt

Palma îţi demonstrează că până şi într-o ţară cum e Australia, una dintre cele mai iubite de emigranţii Europei - multiculturalismul - deşi ar trebui să câştige pe toate planurile – mai dă şi rateuri atunci când vine vorba de clasa de mijloc.

Creionul ăsta spune o poveste

În Creionul tâmplarului, Herbal, un gardian zelos al prizonierilor încarceraţi la Santiago de Compostela şi ziaristul Carlos Sousa, dezvăluie fiecare în felul său povestea de dragoste a cuplului Daniel Da Barca şi Marisa Mallo. Povestea celor doi începe încă din anul 1936, de la începutul Războiului Civil din Spania (război care a durat până în 1939). Herbal, un ultra-naţionalist şi membru al falangei fasciste din Spania, îndrăgostit de iubita medicului Da Barca şi dezvoltând un soi de admiraţie amestecată cu invidie faţă de el, îl urmăreşte din închisoare în închisoare mai mult pentru a vedea cum evoluează relaţia dintre cei doi decât pentru că ar fi dedicat facțiunii politice din care face parte.

Noua sclavie – cea sexuală

Nataşele sunt unele dintre cele mai căutate mărfuri de către noii stăpâni de sclavi. Sunt femeile care provin din ţările Europei de Est şi ajung în mâinile reţelelor de traficanţi de carne vie din toată lumea. Sunt acele femei care n-au ales să practice prostituţia ci au fost păcălite cu diverse alte locuri de muncă departe de casă şi apoi obligate să se prostitueze. Odată ajunse la cheremul celor care le promit o existenţă mai bună, sunt violate, abuzate şi ţinute ostatice de către proxeneţii lacomi şi fără scrupule. De cele mai multe ori aceştia lucrează liniştiţi apăraţi de indiferenţa clienţilor şi a poliţiştilor corupţi. Multe dintre ele sunt din România.

Câte personalități, atâtea realități

Şcoală pentru proşti este o carte construită din multe, multe poveşti, deşi firul narativ pare să fie unul singur. De fapt, autorul dă atât de multă importanţă unor amănunte de la care construieşte apoi poveşti noi, încât în carte apar foarte multe scene puternice, multe dintre ele fără legătură directă una cu cealaltă. Moartea profesorului Norvegov sau istoria amantlâcului vecinei care ascultă doar un singur disc - cel pe care se aude vocea soţului decedat, ambele cuprinse în doar câteva pagini, sunt unele dintre cele mai memorabile imagini descrise de Sokolov.

Săracii oameni bogaţi

Cele câteva familii prietene despre care este vorba în romanul Claudiei Pineiro - Văduvele de joi seara locuiesc la periferia metropolei Buenos Aires, într-un cartier select şi bine închis, unde se intră numai pe baza cartelei magnetice de identificare. Cartierul lor scump pare ideal, case cu piscină, grădini aranjate cu multă grijă de peisagiști, vaste terenuri de golf și miros de flori de iasomie sau de lemn de eucalipt ars - în funcție de anotimp. Nu pot să explic exact din ce motiv însă atmosfera de suprafaţă a cartierului mă face să-mi amintesc de piesa Playa Bianca a lui Michel Houellebecq.

Ah, dată naibii pisica aceea!

Înainte de toate, doamnelor și domnilor, vreau să vă spun că acela care a scris Memoriile unui bătrân crocodil, Tennessee Williams, este tăticul pieselor de teatru pentru care de altfel s-a ales și cu Premiul Pulitzer: Un tramvai numit dorință (1948) și Pisica pe acoperișul fierbinte (1955). Știu că știați J dar nu m-am putut abține, dacă ar exista o variantă în care prima propoziție să poată fi introdusă virtual de trâmbițe aș accesa-o instant. Din păcate încă nu există un astfel de artificiu în word.

Etichetă: dora constantinovici