Până în 1970, SF-ul românesc n-a avut fani, în sensul pe care îl acordăm astăzi cuvântului. A avut simpatizanți, de regulă tineri cititori, dar nu fani. E destul să ne uităm la tirajele cărților din epocă. Viitorul al doilea de Vladimir Colin s-a tipărit în 30.000 de exemplare, Povestiri deocamdată fantastice de Mihu Dragomir a făcut chiar 35.000. Un roman al Mioarei Cremene, Mărirea și decăderea planetei Globus, a fost publicat, ca multe alte cărți de același gen, în 25.000 de exemplare. Până și culegerea lui Gheorghe Săsărman, Oracolul, care era o carte de debut, are înscrisă în caseta tehnică cifra de 16.000. Asemenea tiraje impresionante, cu care nu se mai întâlnesc autorii genului astăzi, arată că editurile (Tineretului, ulterior Albatros) nu se adresau unui snop de fani devotați, ci unei mase încă nespecializate de cititori. Și se pare că o făceau cu destul succes comercial.