Dorothy Hare, fiica de preot a lui Orwell, are un talent extraordinar atunci când vine vorba de sacrifii inutile din viața de zi cu zi spre binele celor din jur. Rutina zilnică a tinerei este consumată în gesturi alese parcă să-şi distrugă orice urmă de confort. Se trezește zilnic la 5 și jumătate dimineața, se îngrijește personal de micile treburi gospodărești – ba face chiar și baie într-o cadă cu apă rece doar ca să nu consume cumva, din greșeală, apa caldă destinată bărbieritului tatălui său. Mănâncă mai puțin și mai prost decât ceilalți din casă – pentru a face economie (tatălui ei îi place mâncarea de calitate însă nu suportă să o plătească).
Orwell nu e un simplu scriitor, e o grilă şi acum incomodă de citit lumea. Cărţi sau ţigări, o colecţie de articole şi bucăţi memorialistice, e încă un motiv să le dai peste nas celor care îl invocă cu morgă citând din 1984 şi cam atât. Stilul incomod orwellian vine din riscuri enorme asumate ca cetăţean-scriitor, din experienţă, dintr-o sinceritate uneori auto-negatoare, dintr-o continuă revoltă anti-establishment, anti-media. Încă îi mai deschid Jurnalul ca să citesc rezumate din presa vremii, pe care le făcea conştiincios. Îmi plac scriitorii care cunosc presa total, care o ţin tot timpul sub supraveghere şi care ştiu cum s-o taxeze când e nevoie.
O fată de preot a fost publicat în 1935, iar după zece ani, Orwell, scriindu-i executorului lui literar îi spunea că romanul este „o încropeală stupidă pe care n-ar fi trebuit s-o publice. Nu este însă deloc aşa. Romanul se deschide cu un motto care nu stârneşte un interes deosebit, dar pe care îl înţelegem atât de bine când terminăm lectura lui. Voi reveni, la sfârşit, cu acest motto.