Însemnările unui artist care îşi cunoaşte ascensiunea, locul în epocă şi, mai ales, propriul orgoliu pe care îl face scop în sine devin din confesiune oratorie despre sine, fără niciun fel de rezervă. Personalitatea deloc aşezată a celui care neagă orice nu se apropie de talentul lui Dalí, obiectivându-se într-o supraconştiinţă a sinelui, se întâlneşte cu viziunea clasică a iubitorului de artă, care îi priveşte atemporal opera în afara omului.