Era primăvară, eram la țară, la străbunica. Poate că aveam 2 ani și un pic. Mă jucam cu Leu, câinele lup al familiei. Ne hârjoneam printre bujori și la un moment dat el m-a apucat cu dinții de rochie, eu m-am poticnit și am căzut; el a venit și mă împungea cu botul în burtă, așa că m-am pus pe râs, mă gâdila. Țipetele mele au atras-o pe mama și pe străbunica, speriate că Leu mă mușcă. Aceasta este prima mea amintire din copilărie: pot să descriu culorile rochiei, tufele de bujori, jocul cu câinele. Mama îmi spune că de fapt întâi m-am speriat și am țipat, apoi am început să râd. O singură scenă, mai multe amintiri – care dintre ele este cea corectă? În ce măsură amintirile fiecăruia dintre noi reflectă realitatea trecută, fără să fie cosmetizate de sentimente și senzații? Eu îmi amintesc mirosul florilor de bujor de la acea scenă cu câinele, vederea unui bujor mă duce cu gândul la casa de la țară și la curtea imensă în care mă jucam.