Era primăvară, eram la țară, la străbunica. Poate că aveam 2 ani și un pic. Mă jucam cu Leu, câinele lup al familiei. Ne hârjoneam printre bujori și la un moment dat el m-a apucat cu dinții de rochie, eu m-am poticnit și am căzut; el a venit și mă împungea cu botul în burtă, așa că m-am pus pe râs, mă gâdila. Țipetele mele au atras-o pe mama și pe străbunica, speriate că Leu mă mușcă. Aceasta este prima mea amintire din copilărie: pot să descriu culorile rochiei, tufele de bujori, jocul cu câinele. Mama îmi spune că de fapt întâi m-am speriat și am țipat, apoi am început să râd. O singură scenă, mai multe amintiri – care dintre ele este cea corectă? În ce măsură amintirile fiecăruia dintre noi reflectă realitatea trecută, fără să fie cosmetizate de sentimente și senzații? Eu îmi amintesc mirosul florilor de bujor de la acea scenă cu câinele, vederea unui bujor mă duce cu gândul la casa de la țară și la curtea imensă în care mă jucam.
Asta este și dilema lui Julian Barnes în Sentimentul unui sfârșit, cartea cu care a câștigat Booker-ul în 2011: ce feste îți joacă memoria și câte ocazii de a trăi mai bine, sau altfel, ratează un individ de-a lungul vieții? Totul pornește de la gașca din școală: Tony Webster și amicii săi îl cunosc pe Adrian Finn, un băiat ciudat, profund, solitar, dar o prezență magnetică pentru colegii săi. „Dar la școală a început totul, așa că trebuie să mă-ntorc pentru scurtă vreme la câteva incidente care s-au transformat în episoade, la câteva amintiri aproximative, pe care, deformându-le, timpul le-a preschimbat în certitudini“.
Băieții din gașcă se recomandă sex-hungry și book-hungry – „ne era foame de cărți și de sex, eram meritocrați și anarhici“ –, discută despre lecturi pretențioase, intră în polemici inteligente cu profesorii, dezbat teme diverse, își fac scenarii pentru viitor și ajung la concluzii stranii, mai ales datorită influenței noului prieten: „Adrian spunea că-și iubea mama și-și respecta tatăl. Noi, ceilalți trei, i-am studiat cazul și-am elaborat o teorie: cheia unei vieți de familie fericite era inexistența familiei – sau cel puțin a acelei familii ai cărei membri nu trăiau împreună. După ce-am făcut analiza asta, am ajuns să-l invidiem și mai mult pe Adrian“. În mod cert Adrian era maturizat înainte de vreme, mult mai inteligent și mai greu de descifrat. La finele liceului și-au jurat să rămână prieteni pe viață și discuțiile amicale au fost înlocuite de lungi epistole al căror destinatar favorit era Adrian: părea că toți ceilalți din grup vor să îl impresioneze doar pe el: „Cei trei membri ai grupului inițial își scriau mai puțin frecvent și mai puțin entuziast unul altuia decât îi scriau lui Adrian. și voiam atenția, aprobarea; îl curtam și-i spuneam în primul rând lui cele mai bune povești; fiecare dintre noi credea că era – și că merita să fie – mai aproape de el decât ceilalți“.
Povestitorul e Tony Webster care, ajuns la maturitate târzie, își rememorează și reanalizează relațiile din tinerețe. Și două sunt cele care îl macină cel mai mult: relația cu Veronica, prima lui iubită serioasă, și cea cu Adrian, care ajunge, printr-un joc nefericit al sorții, să fie și el iubitul Veronicăi. De aici pornește amărăciunea și furia lui Tony – nu e sigur care dintre prieteni l-a trădat: el, de care îl legau anii de școală, ori ea, care s-a dovedit o citadelă greu de cucerit cât timp au fost împreună, dar i-a cedat necondiționat după ce s-au despărțit. Veronica e stranie, atrage și respinge, flirtează și abandonează, are o relație ciudat de amicală cu tatăl și fratele ei, dar e ostilă cu mama ei. După câțiva ani, Tony primește vestea sinuciderii lui Adrian, iar funeraliile acestuia se dovedesc a fi prilejul de multe ori ratat al unei întâlniri cu vechea gașcă. Din care lipsea Adrian, deși era mai prezent ca oricând.
Acum, Tony e un sexagenar singuratic: a fost căsătorit, are o fiică, e mulțumit de cum i-a curs viața. Dar într-o zi află că mama Veronicăi – probabil cel mai interesant personaj al cărții, lăsat în ceață de Barnes – i-a lăsat moștenire 500 de lire sterline și jurnalul lui Adrian. Cum a ajuns jurnalul amicului la mama fostei lui iubite? Veronica l-a împins la sinucidere pe Adrian? Până la urmă de ce s-a sinucis Adrian, de prea multă deșteptăciune, ori a fost măcinat de ceva?
Tony își rememorează tinerețea sub umbrela non-beligeranței – din câte ține minte, n-a rănit niciodată pe nimeni. Dar memoria îi joacă feste, vom vedea, când primește o scrisoare de la Veronica – dar nu e a ei, e cea pe care Tony a scris-o demult fostei iubite și fostului prieten, când Adrian l-a anunțat că sunt împreună. Scrisoarea sună ca un blestem, e un blestem care s-a împlinit, în mare măsură, prin moartea lui Adrian și traiul recluziv al Veronicăi.
Transformat într-un detectiv stângaci, pisălog și evaziv, Tony descoperă în cele din urmă adevărul: Adrian a avut un fiu, dar nu cu Veronica. Și de ce a ales să aibă o aventură cu mama Veronicăi? Totul pare să aibă legătură cu scrisoarea aceea blestemată, care s-a transformat într-o rețetă de destin pentru Adrian și Veronica. Vă veți opri din lectură la fiecare câteva pagini și veți reflecta la scrisele lui Barnes. Sentimentul unui sfârșit e o carte despre un destin mediocru. Pe lumea asta destinul mediocru deține supremația, nu doar pentru că majoritatea oamenilor duce un trai „normal“, dar chiar și un destin excepțional e presărat cu pasaje mediocre.
Prin urmare, se dă fiecărui cititor următoarea dilemă de rezolvat: „Te apropii de sfârșitul vieții – nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cât să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit?“
Credit foto: EllenWarner, Knopf