Dintre autorii noștri de „literaturi ale imaginarului (cum le place multora, mai nou, să denumească un mănunchi de genuri și subgenuri insolite în raport cu literatura curentului general), Liviu Radu îmi pare cel mai decis să-și lămurească, în cheie teoretică, relația dintre SF și fantasy. Îmi închipui că o face dintr-un simț al clarității caracteristic și scrierilor sale literare, dar poate că și dintr-un interes pro domo, întrucât talentul lui operează degajat și cu motive SF curate, și cu convenții de fantasy evident.
Mă urmărește și acum amintirea unei experiențe care, în urmă cu mai multe decenii, mi-a produs simultan bucurie și nedumerire. Ea se leagă de mai vechea mea implicare în promovarea externă a SF-ului scris de români. Fiind într-o vreme redactor (încă tânăr) la editura clujeană Dacia, mi-a reușit să alcătuiesc și să introduc în producția tipografică a anului 1979 o antologie în limba germană,
Nu știu câți copii de astăzi își mai hrănesc fantezia vârstei cu basme populare. Copiii de odinioară, dintre care nu mă exclud, știau că „fătul cel frumos, prințul cu încărcătură „pozitivă, altfel zis eroică și morală, atunci când își încăleca armăsarul pentru a se lansa în aventură, trebuia să aibă neapărat un paloș atârnat la șold și să-l mânuiască iscusit în luptele lui cu zmeii, cu spânii, cu cotoroanțele, cu diverse alte întruchipări ale răului pe Pământ. Sau în lumile paralele, dacă firul poveștii îl conducea la un moment dat și pe alte tărâmuri. Pușcoacele, tunurile cu bilă de fontă și alte arme mai pretențioase vin abia prin trecerea la romanele cu pirați, unde și săbiile tradiționale rămân încă la mare cinste, spre a fi folosite după abordaj. În fine, despre alte categorii de armament copilul află de la televizor, fie din filmele istorice de război, fie din cele de science-fiction. Mai nou, și din jocurile pe computer.
M-am decis să intervin într-o discuție despre premiile care se acordă la noi pentru literatura SF. Preocuparea pentru acest subiect o cred permanentă, dar oarecum subterană, în mediul celor ce scriu asemenea literatură și al cititorilor ei. Din când în când, problema iese la suprafață, vehiculată de autorii și editorii genului, cum văd că fac Michael Haulică și Horia Nicola Ursu într-o apariție recentă din revista digitală Galileo. Și e bine că se întâmplă așa, ca să mai lămurim câte ceva în materie. Bineînțeles, exclud din principiu perspectiva unei lămuriri din categoria celor „ultime și definitive, fiindcă o asemenea pretenție i-ar umili pe toți cei care și-au mai pus chestiunea în decursul timpului, exprimând-o în termeni
Nu știu dacă astăzi, când aproape fiecare puștan are în buzunar un telefon mobil, așadar fără fir, se mai practică jocul acela în care un grup de copii stau fie în cerc, fie aliniați, iar cuvântul rostit de unul la urechea vecinului suferă, ajuns la capătul acelei mici adunări puse pe distracție, distorsiuni ce-l fac de nerecunoscut. Constat însă că „schema e regăsibilă uneori și la adulți, ba chiar și în activități dintre cele mai serioase îndeplinite de aceștia, acolo unde cuvântul și informația conținută în el ar trebui să circule mai departe fără modificări, fără alunecări de sens și falsificări produse de înțelegerea lui aproximativă, „după ureche.
Ne-a plăcut mereu să ne lăudăm cu caracterul subversiv al SF-ului nostru într-o epocă de apăsată dictatură. Temele genului erau cu totul altele decât cele impuse de ideologia vigilentă a regimului comunist și e un fapt real că un număr de scriitori lansați cu versuri și proză conformistă în anii ’60 ai secolului trecut au intuit în chip inspirat avantajul de a compune peripeții extraterestre în locul unor romane despre industrializarea socialistă ori colectivizarea agriculturii. Tendința i-a atras pe mulți, fie dintre cei veniți în colecțiile genului dinspre mainstream, precum Mihu Dragomir, Vladimir Colin, Viorica Huber alias Georgina Viorica Rogoz, Victor Kernbach și Sergiu Fărcășan, fie dintre cei formați pe terenul genului, I.M. Ștefan, Adrian Rogoz, cuplul Anania-Bărbulescu, Gheorghe Săsărman, urmați de pleiada „optzeciștilor, ori cochetând fratern cu SF-ul și cu literatura generală, cum s-a întâmplat, bunăoară, cu Voicu Bugariu, Constantin Cubleșan, Miron Scorobete și, de ce să n-o spun, cu mine însumi.