În „curentul principal al literaturii române antologiile au fost și rămân pe mai departe rare comparativ cu fluxul editorial al creației curente. Ele și-au propus fie să panorameze întreaga arie de dezvoltare a unui gen, bunăoară cea a povestirii românești („de la origini până în prezent), precum o face mai vechea selecție a lui Mircea Zaciu publicată la Editura Dacia sub titlul Cu bilet circular, fie să oglindească inițiative culturale speciale, de mai restrânsă întindere, avându-și însă importanța lor ca momente distincte în evoluția literaturii contemporane: unul-două decenii de experiență creatoare, un cenaclu pregnant, o generație înnoită și înnoitoare ca obiective și artă literară. În toate aceste cazuri concepția antologatorului pare dominată de urgența „marii sinteze, material pentru o selecție riguroasă existând în suficientă măsură la îndemână, ori de voința de a impune conștiinței publice un moment „de cotitură din experiența vie a literelor românești.