BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Da, tot despre Kurt Vonnegut este vorba. Discuția nu e întreagă dacă nu ținem seama și de celălalt aspect. Acela care refuză să-l „predea definitiv pe autorul lui Harrison Bergeron celeilalte „tabere literare, cu toate onorurile venite dinspre publicul ei și – lucru greu de trecut cu vederea – dinspre critica elevată a timpului nostru.
Prima mea întâlnire cu excelentul Kurt Vonnegut Junior s-a petrecut prin anii ’80, când a apărut la noi, și încă în vreo două reviste, cu traducători diferiți (încă o dovadă a unui interes fulgerător), povestirea Harrison Bergeron. Până atunci ajunsesem să cred că viitorul va aprecia tot mai mult, dacă nu neapărat oamenii cu calități de Superman din benzile desenate, în orice caz pe cei bine înzestrați sub aspectul darurilor fizice și intelectuale, buni să reprezinte o societate evoluată.
Pe măsură ce pătrunzi în biografia autorilor de literatură speculativă, încerci şi unele surprize în raport cu imaginea dedusă subiectiv din paginile semnate de ei. Apar, vreau să spun, diferenţe între portretul sugerat de operă şi cel rezultat din documentele de identitate proprii, completate cu tot ce pare să fi fost autoconstrucţie deliberată, în ton cu însăşi firea celui ajuns la un moment dat şi în postura de scriitor.
M-am decis să intervin într-o discuție despre premiile care se acordă la noi pentru literatura SF. Preocuparea pentru acest subiect o cred permanentă, dar oarecum subterană, în mediul celor ce scriu asemenea literatură și al cititorilor ei. Din când în când, problema iese la suprafață, vehiculată de autorii și editorii genului, cum văd că fac Michael Haulică și Horia Nicola Ursu într-o apariție recentă din revista digitală Galileo. Și e bine că se întâmplă așa, ca să mai lămurim câte ceva în materie. Bineînțeles, exclud din principiu perspectiva unei lămuriri din categoria celor „ultime și definitive, fiindcă o asemenea pretenție i-ar umili pe toți cei care și-au mai pus chestiunea în decursul timpului, exprimând-o în termeni
N-am avea nicio șansă în studiul acestui fenomen pornind de la definițiile care dirijează noțiunile de clasic și clasicism spre antichitatea greco-latină. SF-ul reprezintă un fenomen modern, în ciuda pretențiilor unora de a-i afla rădăcinile la Platon, Aristofan, sau măcar în textele lui Lucian din Samosata. Putem căuta, însă, cu folos, un aspect clasic chiar în interiorul genului nostru, măcar pentru a înțelege o creștere istorică a conținutului acestuia din urmă, precum și caracteristicile sale actuale.
Viziunea utopică n-a avut parte, în anticipația noastră, numai de o îmbrățișare admirativă. În vreme ce unii autori o aplicau necondiționat soluțiilor SF pe care le experimentau, alții, mai prudenți ori mai neîncrezători în visările idealiste, și-au scris textele înmuindu-și „penița în cerneluri acide. Chiar servind drept punct de referință, utopia ieșea în lucrările lor răsturnată, un produs semănând nu cu iluzia fericită proiectată peste secole sau milenii, ci mai degrabă cu mizeriile scurse din realitatea dospită temeinic a regimurilor totalitare. Mai rar asemenea scrieri s-au putut publica înainte de 1989 și, de regulă, nu integral, ci în bună măsură cenzurate.
Tentația de a încurca nivelurile de reprezentare din SF este relativ veche. Cum am văzut, criticului Voicu Bugariu i-a reușit să facă dintr-un asemenea procedeu cheia de boltă a cărții sale Literați și sefiști. Fără a deține însă o viziune teoretică fundamentată, fanii au avut, îmi pare, dintotdeauna tendința de a-i vârî pe profesioniștii veniți în mijlocul lor în cercul de interese servit de ei printr-o mentalitate comună.
Din ceea ce s-a numit „complex al originilor, ştim că un individ, o familie, un popor de dată recentă pot avea impresia că îşi sporesc prestigiul şi cota de credibilitate prin asimilarea unei tradiţii istorice. În acest efort motivat psihologic şi emoţional, nicio vecinătate cât de cât sugestivă nu rămâne neexplorată în scopuri anexioniste. Un arbore genealogic impresionant se crează astfel şi prin eforturi proprii, şi prin cele ale unor „înaintaşi asumaţi, luaţi aşadar de mânecă şi traşi mai mult sau mai puţin discret în curţi străine. Pentru SF sunt deja notorii câteva cazuri de exegeză ce uzează cu nonşalanţă de metoda amintită, spre a da domeniului o largă extindere în timp şi predecesori iluştri. Despre elveţianul Pierre Versins s-a vorbit – cu tot respectul cuvenit cuiva care şi-a putut asuma scrierea unui tom de peste 1000 de pagini tipărite pe format mare, cu o bogată ilustraţie, Encyclopédie de l’utopie, des voyages extraordinaires et de la science-fiction, carte apărută la Lausanne în 1972 – ca despre „reprezentantul cel mai competent al teoriei vechimii arhetipale a genului.
de Mircea OPRIȚĂ 
Felix Aderca nu e singurul care cultivă în epocă (anii ’30-’40) motive SF fără a le fi declarat astfel, din moment ce termenul însuși era încă într-o ezitantă „căutare de sine, circulând deocamdată doar în publicațiile …
Și la noi, ca și pe alte meridiane ale globului, literatura pe care o numim astăzi science-fiction...