Din ceea ce s-a numit „complex al originilor“, ştim că un individ, o familie, un popor de dată recentă pot avea impresia că îşi sporesc prestigiul şi cota de credibilitate prin asimilarea unei tradiţii istorice. În acest efort motivat psihologic şi emoţional, nicio vecinătate cât de cât sugestivă nu rămâne neexplorată în scopuri anexioniste. Un arbore genealogic impresionant se crează astfel şi prin eforturi proprii, şi prin cele ale unor „înaintaşi“ asumaţi, luaţi aşadar de mânecă şi traşi mai mult sau mai puţin discret în curţi străine.
Pentru SF sunt deja notorii câteva cazuri de exegeză ce uzează cu nonşalanţă de metoda amintită, spre a da domeniului o largă extindere în timp şi predecesori iluştri. Despre elveţianul Pierre Versins s-a vorbit – cu tot respectul cuvenit cuiva care şi-a putut asuma scrierea unui tom de peste 1000 de pagini tipărite pe format mare, cu o bogată ilustraţie, Encyclopédie de l’utopie, des voyages extraordinaires et de la science-fiction, carte apărută la Lausanne în 1972 – ca despre „reprezentantul cel mai competent al teoriei vechimii arhetipale“ a genului. Cuvintele citate sunt ale lui Florin Manolescu şi nu risc să le corectez decât printr-o precizare necesară: Versins nu prezenta acolo exclusiv SF-ul, ci un grup numeros de producţii ce i se păreau înrudite, permiţându-şi să le trateze împreună sub o denumire pe care o considera suficient de largă şi de acoperitoare, „conjectura raţională“. În ilustrarea acestei „conjecturi“ în primul rând epice, nu neapărat literare, elveţianul folosea o listă cronologică absolut spectaculoasă, deschisă de Epopeea lui Ghilgameş, apărută în Mesopotamia cu circa 4000 de ani în urmă, continuată prin câţiva povestitori anonimi din Egiptul faraonic, prin Odiseea lui Homer, prin alţi câţiva greci iluştri ai Antichităţii (Aristofan, Xenofon, Platon, bineînţeles, cu dialogurile unde pomeneşte de Atlantida), pentru ca în mileniile de după Christos să fim martorii unei alerte înşiruiri de utopii cu călători în insule necunoscute (Morus, Francis Bacon, Harrington, Swift şi mulţi alţii), în Lună sau pe alte corpuri cereşti (Francis Godwin, Cyrano de Bergerac etc.), asociindu-i din zbor şi pe unii autori de talie monumentală, precum Dante, Cervantes, Voltaire.
Răsfăţul mare începe de pe la 1800, cu Frankenstein de Mary Shelley, dar şi cu utopiştii „practici“, ca să le spun aşa celor care, impulsionaţi de ideile socialismului utopic ba francez, ba englez, riscau asemenea minunate proiecte sociale (de la Icaria lui Étienne Cabet, la Veşti de Nicăieri de William Morris), unii dintre ei mai şi pierzându-şi vremea să le transforme în realitate într-o Americă a tuturor posibilităţilor, inclusiv a speranţelor de mai bine. Cu Verne şi Wells ne apropiem de autorii pentru care SF-ul începe să devină însăşi viaţa lor, iar de prin 1930 şi până „la zi“ (la ziua când punea punct final Enciclopediei sale), Versins înscrie meticulos titluri de Olaf Stapledon, Heinlein, Asimov, Bradbury, Efremov, Lem şi alţii, între care la anul 1957 îl găsim pe un anume Făgeraşu, reprezentând România cu O iubire din anul 41.042, încât nu ne e greu să vedem în el o anagramă a lui Sergiu Fărcăşan.
Cum am precizat, Pierre Versins nu spune niciunde, direct, că face o exegeză a SF-ului, dar lasă totuşi să se înţeleagă că, de la miturile antice la utopiile mai vechi sau mai noi, totul conduce spre „conjectura raţională“ care la un moment dat a primit aspectul şi denumirea ce ne interesează pe noi. Un alt studios al domeniului, belgianul Jacques van Herp, avea să dea însă curând, în lucrarea sa intitulată Panorama de la science-fiction (1975) interpretări neechivoce, din care rezultă că SF-ul nu este deloc un gen nou, aparte şi independent, ci are însăşi vechimea literaturii. Concepţia aceasta exista, fără îndoială, şi înainte de momentele publicării Enciclopediei şi Panoramei pomenite aici, de vreme ce americanii, care au cu totul altă versiune asupra istoriei SF-ului, puteau deja să o ironizeze copios. Mă amuză şi pe mine, la fel ca pe Florin Manolescu, care o citează în cartea sa Literatura SF, conferinţa din 1968 a lui C.M. Kornbluth, unde cei în căutare de vechi nume prestigioase printre aşa-zişii strămoşi ai SF-ului sunt văzuţi jubilând la aflarea unui text cât de cât sugestiv în acest sens, încât „îl privesc ca pe o minoritate ce tremură şi este persecutată, reclamă Anschluss-ul şi procedează la a anexa satira la SF“.
Am recitit de curând textul conferinţei respective şi nu pot decât să regret că moartea prematură a lui Kornbluth ne privează de alte opinii ale unui autor şi critic inteligent.