Pentru mine, literatura turcă in zilele noastre este un vas aurit în care mă tot afund. Surprizele plăcute, din genuri diferite, nu încetează să mă asalteze.

Ultima descoperire se numeşte Hakan Bicakci. Iar cartea lui, Apartamentul, este leacul imaginativo-halucinogen cel mai bun, dacă ai chef să fugi dintr-o lume mai puţin reuşită într-una nebună, bolnavă şi fascinantă de tot. Este povestea unui tip care a lucrat în publicitate, care vrea să devină un mare compozitor şi pe care o boală mentală nenumită îl face să se izoleze, din apartament în apartament, nu că ar conta unde e lumea aceasta a lui. Contează doar că dispare controlul asupra realităţii, asupra propriei vieţi, aşa pierdută şi risipită cum e.

Nu ştii ce mai e adevărat şi ce nu în existenţa lui Arif. Multe amănunte sînt înspăimîntătoare, sînt obsesiile pentru cîntecele lui care nu răzbat înspre afară.

Şi mai presus de orice, amănuntul mic care devine mare, mare şi terifiant.

În perete este o gaură.

Prin gaura aceea vin elementele altei lumi. Vocile, senzaţiile, singurătatea maladivă se scurg de acolo, iar receptorul este creierul lui Arif, un creier bulversat, care îşi caută alinarea, împlinirea de toate felurile în muzică, dar pe care nu reuşeşte deloc să şi-o apropie. Ba dimpotrivă chiar.

Interacţiunile descrise în carte sînt bizare. Detaliile îl înţeapă uşor deranjant pe cititor, ca un machiaj cu sens desavîrşit, dar cu doză înfinită de obsesie şi stridenţă a nebuniei. Te pierzi în cartea aceasta şi te rogi, pagină cu pagină, să nu ajungi şi tu aşa, să te regăseşti naibii pînă la final. Să te juri că nu ai nevoie de vise din acestea care te fac din om neom. Sau poate invers. Cine mai ştie?

Îţi trebuie puţină răbdare cu acest Apartament încîlcit. Dar cred că nu va exista dezamăgire la final. Este un film bine scris, atît de bine scris încît nu are nevoie, cu adevărat, de transpunere cinematografică. Ne transformă pe toţi în regizori aspiranţi, căci mai toţi avem casele noastre în care nu ar trebui să ne mutăm, ar trebui să le ocolim doar cu grijă şi orificiile din pereţi prin care comunicăm cu ceea ce nu ar trebui niciodată trezit.

Nu, nu e nimic supranatural aici. Este doar vorba despre puterea şi contraputerea unei minţi. E un joc, de-a sănătatea şi de-a boala psihică, dus la paroxism, împins pe prăpastie. Dacă există sau nu cer senin şi salvare, nu rămîne decît să sperăm. Asta, desigur, în cazul fericit în care speranţa nu ucide pe nimeni.