Acum 99 de ani, Mata Hari a fost executată prin împușcare, la Vincennes. La vremea aceea se transformase peste noapte în cea mai detestată figură mondenă, după ce ani la rând fusese cea mai dorită femeie din Paris. Mata Hari n-a acceptat să-și acopere ochii în fața plutonului de execuție, a preferat să-și privească moartea în față.
Multe femei ar fi făcut și ar face la fel. Pentru unele dintre ele, la vremea aceea, ea era personajul admirat în taină, respectat pentru nonșalanța cu care ignora orice regulă socială aberantă, chiar și în liberala Franță a începutului de secol 20. Pentru unele dintre noi, acum, este un personaj istoric purtător al unei aure senzuale, de eliberare sexuală, poate una dintre primele exponente ale mișcării feministe europene, dar atât.
Ea a murit convinsă de nevinovăția sa, dar istoria a păstrat-o multă vreme în raftul cu figuri scandaloase. Fiica ei a murit în somn, la doi ani după execuția mamei, probabil cu regretul că nu a apucat să o cunoască pe femeia fascinantă de care vorbea toată lumea. Fuseseră despărțite când copila avea doar zece ani, mulți istorici atribuind acestei despărțiri decizia femeii de a pleca la Paris și a se dedica dansului exotic.
Să recunoaștem, în vremurile astea Mata Hari n-ar avea nicio șansă să epateze. Goliciunile sunt deja obsolete, promiscuitatea e so passé, iar avangardismul în modă e deja un lux democratic pe care și-l permite și o femeie cu o personalitate puternică, dar și o duduiță rasfățată care, pentru un preț exorbitant, poartă haine cu etichete celebre la vedere.
Mata Hari… ambițioasă, tenace, inteligentă, manipulatoare, dezinhibată și fermecătoare, așa o descria presa vremii și aceasta este imaginea pe care o preia și Paulo Coelho în Spioana, roman apărut recent în seria de autor de la Humanitas.
Cu Spioana, Coelho mai încearcă să cucerească un teritoriu, cel al realității/faptului istoric ficționalizat. Mi-ar fi plăcut să fie mai îndrăzneț în speculații, mai liber în imaginarea unor scene – l-am perceput ca pe un admirator care se apropie cu sfială de obiectul admirației. A preluat vorbele atribuite în epocă divei Mata Hari, a imaginat dialoguri cuminți, a respectat aproape de fidelitate descrierile istorice sau părerile documentariștilor.
Spioana nu e o lectură obișnuită Coelho, e diferită și poate de aceea e un pariu puțin riscant. Cei care îl admiră pentru prozele anterioare s-ar putea îndepărta de autor din cauza acestei cărți, dar în același timp această carte s-ar putea să-i atragă pe cei dornici să descopere vreo nouă interpretare a unei istorii mult prea speculate de-a lungul secolului trecut. Și pariez că se va activa și corul pudibonzilor, care va susține că iarăși apare o carte scandaloasă, care îi învață lucruri rele pe tinerii cititori. Sper!