Poveștile pe care ni le spunem pentru a ne recăpăta speranța

În Londra devastată de război a anului 1939, Hazel, în vârstă de 14 ani, și Flora, care are 5 ani, sunt evacuate în zona rurală pentru a scăpa de ororile bombardamentelor. Locuind cu amabila Bridie Aberdeen și cu fiul ei adolescent, Harry, într-o căsuță fermecătoare de piatră de pe malul Tamisei, Hazel își umple zilele cu plimbări și jocuri pentru a distrage atenția surorii ei mai mici de la grozăvia războiului. Ea născocește un basm doar pentru sora ei, despre un tărâm magic, un loc secret în care cele două pot evada.

Inevitabilul se întâmplă când Flora dispare brusc, de pe malul râului. Zdrobită, Hazel se învinovățește pentru dispariția surorii ei și poartă cu ea această vinovăție până la vârsta adultă, ca o povară pe care crede că o merită din plin.

La distanță de două decenii, Hazel se află la Londra, gata să înceapă o carieră la Sotheby’s. Viața ei ordonată este dată însă peste cap când descoperă o carte ilustrată numită Pădurea șoaptelor și râul de stele. Hazel nu a povestit nimănui despre lumea imaginară pe care a creat-o doar pentru sora ei. Ascunde oare această carte secretele dispariției Florei? Ar putea fi un semn că sora ei iubită este încă în viață?

V-am captat atenția? Acesta este micul rezumat al unei cărți mari și absolut fascinante despre imensa putere a poveștilor și despre iubirea dintre frați: Cartea secretă a Florei Lea, de Patti Callahan Henry.

Iată și un fragment pentru voi:

Capitolul 3

Septembrie 1939

Hazel și Flora stăteau în iarba moale a grădinii lor din Bloomsbury, Anglia. De la o vreme, apartamentul era mult prea liniștit, prea sumbru. Radioul oprit — mama nu voia ca eventualele vești proaste să ajungă la urechile fetelor. Mama, cu ochii umflați de plâns care o dădeau de gol și pe care încerca să‑i ascundă de copile. O auzeau prin pereții groși de ipsos cum plânge până adoarme sau poate nici măcar nu mai dormea.

Dar în după‑amiaza aceea soarele strălucea în grădina din spate, permițându‑le un moment de răgaz. Frunzele aurii, brune și stacojii acopereau ca un covor iarba încon­jurată de ziduri înalte de cărămidă, mai înalte chiar decât fusese tatăl lor. Spațiul acela închis nu era mai mare decât sala de clasă de la școala din Bloomsbury a lui Hazel. Fetele își așteptau mama să vină acasă din tura de la Serviciul Regal de Voluntariat. Mama nu avea de gând sub nicio formă să stea degeaba când Marea Britanie avea nevoie de ea, așa le spusese fetelor.

Bombele puteau să cadă din cer în orice zi. La școală, Hazel urmărea filme zgâriate, proiectate pe ecranul portabil, instantanee alb‑negru cu avioane ale căror burți se deschideau și dădeau drumul la cilindri ce se prăbușeau la sol și explodau, incendiind și distrugând totul în jur. Hazel își imagina bombele care aterizează pe ea, pe sora ei, pe casa ei, pe mama ei — pe tot iubitul Bloomsbury.

În fiecare dimineață, Hazel se trezea în siguranță și nevătămată, întrebându-se totuși dacă nu cumva asta avea să fie ziua? Ziua pentru care îi tot pregăteau la școală, ziua în privința căreia îi avertizau afișele de pe stâlpii de ilu­minat din Londra, ziua în care trimiteau copiii să fie în siguranță, departe de mamele lor și de apartamentele lor, și de tot ce cunoșteau și iubeau?

Se numea Operațiunea Pied Piper[1], după un cântec de leagăn care avea să dea numele unei idei oribile.

Hazel auzise că unele familii își trimiseseră copiii la rudele din America, dar familia Linden nu avea niciun fel de mătuși sau bunici aflați departe, în locuri sigure. Ar fi vrut să fie curajoasă, dar o agita și o ținea trează gândul de a pleca din Bloomsbury și din Piața Mecklenburg, din apartamentul lor cu două camere situat în conacul din parcul oval, cu cărările luminate de felinare. Dacă înce­pea cu adevărat să cadă bombe din cer, nu înțelegea de ce era așa de important să meargă altundeva. Cerul domnea peste tot. Nu exista ascunzătoare.

În timp ce Flora picotea la ea în poală, amintirea zilei în care a plecat tata a dat buzna peste ea ca un vizi­tator nepoftit, lucru care se întâmpla adesea când stătea liniștită.

— Pui prea multe întrebări și te gândești la prea multe lucruri, îi spusese tata râzând.

Stătea în fața lui Hazel și a Florei în jacheta lui mili­tară măsliniu‑gălbuie.

— N‑o tot deranja pe mama cu atâtea întrebări. Păstrează‑le pentru școală. Are destule griji și așa, fără să‑și mai bată capul să găsească răspunsuri la tot felul de pro­bleme obscure.

Se aplecase și o pupase pe frunte pe Hazel, cu un zâm­bet dulce și trist, doar pentru ea.

Hazel încuviințase printre lacrimi, dar ar fi vrut să strige:

— Nu pleca! Dacă pleci, se va destrăma totul!

Știuse prea bine că așa avea să fie. Dar nu reușise să oprească nimic din ceea ce urma să li se întâmple, pentru că afară s‑a auzit un claxon și, prin ferestrele înalte din podea până în tavan, au văzut mașina lungă și neagră în fața apartamentului lor din Londra, așteptându‑l pe tata. Ploaia rece cădea cu spume, răpăind zgomotos pe geamuri. Hazel îl apucase de manșetele scrobite ale uniformei, iar Flora, care avea numai patru ani, i se agățase de piciorul stâng, astfel încât, dacă ar fi continuat să meargă, le‑ar fi tras după el afară, lovindu‑le de treptele de marmură până jos pe trotuarul ud și alunecos din fața grădinii. Mama stătea în spatele celor două surori și nici măcar nu încerca să‑și ascundă lacrimile.

— Fetelor, tata trebuie să plece acum.

— Nu, spusese Flora simplu și sigură pe ea.

Tata se aplecase și o ridicase pe Flora, singura cale de a o face să i se desprindă de picior, iar ea își lipise fața de gâtul lui. Părul negru și des — o binecuvântare a irlande­zilor, cum obișnuia să le spună — era acum ascuns sub șapca de culoarea măslinelor. Hazel fusese invidioasă pe sora ei mai mică, dar era de‑acum mult prea mare ca să mai poată fi ținută așa de tatăl său. În loc să plângă la fel ca mama ei, Hazel își îndesase cuvintele sub o pojghiță de gheață rece și argintie ca suprafața lacului din Grădinile Kensington în plină iarnă.

Tata desprinsese mânuțele Florei din jurul gâtului și o sărutase pe obraji înainte să i‑o paseze mamei.

— Promit să mă întorc la fetele mele.

O privise pe mama cu o disperare aproape insuporta­bilă, încât Hazel nu a putut decât să spere că într‑o bună zi un bărbat se va uita și la ea în același fel.

— Vă iubesc pe toate atât de mult! Să fiți cuminți. Ajutați‑o pe mama, faceți ce vă spune și ne vedem curând. Aveți grijă una de cealaltă.

Pe față i se citise o tresărire, de parcă pe sub piele tocmai avusese loc un cutremur, iar asta, chiar mai mult decât plecarea, i‑a dat amețeli și dureri de cap lui Hazel.

Le‑a sărutat încă o dată și dus a fost. Plecase promițând că se va întoarce, dar atunci l‑au văzut pentru ultima oară. În timpul unui antrenament de rutină al aviației, și‑a pier­dut viața din cauza unui motor defect. Asta se întâmpla cu un an în urmă. Hazel, mama și Flora au rămas în picioare, îmbrățișate pentru o vreme, după ce tata și‑a aruncat pe umăr geanta maronie și a în­chis ușa în urma sa.

[1] Operațiune de evacuare a civililor din Londra și din alte zone de risc și mu­tarea lor în zone considerate mai puțin periculoase, în septembrie 1939. Numele a fost inspirat de povestirea lui Charles Perrault The Pied Piper of Hamelin [Flautistul din Hamelin] (N.t.).